1 O, Domn al răzbunărilor,
2 Tu – care eşti judecător
Peste acest pământ – grăbeşte
Şi o răsplată dăruieşte,
La toţi cei mândri, potrivit
Cu ceea ce au săvârşit!
3 Până când au să izbutească
Numai cei răi să biruiască?
4 Ei ţin măreţe cuvântări,
Trufaşi sunt pe-ale lor cărări,
Căci toţi cei care făptuiesc
Doar lucruri rele, se fălesc.
5 Priveşte Doamne-al Tău popor:
Zdrobit este de răul lor,
Pentru că-ntreaga-Ţi moştenire
Robită e de asuprire.
6 Cei răi se dovedesc haini.
Pe văduve, orfani, străini
Ei Îi ucid, zicând mereu
7 Că „Al lui Iacov Dumnezeu
Nu vede şi nu ia aminte!”.
8 Dar învăţaţi odată minte,
Nebunilor! Când o să ştiţi
Şi voi să vă înţelepţiţi?
9 Acela care a sădit
Urechea, nu a auzit?
Cel care, ochiul, l-a făcut,
Se poate să nu fi văzut?
10 Cel care e judecător
Al tuturor neamurilor
Şi cari ştiinţă dăruieşte,
Gândiţi voi că nu pedepseşte?
11 Deşertăciunea gândului
Aflat în mintea omului
E cunoscută, tot mereu,
De către Domnul Dumnezeu.
12 Ferice e de omul care,
Parte – de-a Ta pedeapsă – are
Şi de cel care – ne-ncetat –
Doamne, de Tine-i învăţat
În Legea Ta şi-l întăreşti
13 Astfel, ca să îl linişteşti
În zilele necazului
Ce se abat asupra lui,
Până când groapa destinată,
Pentru cel rău, va fi săpată!
14 Căci Dumnezeu e-ndurător
Şi nu-Şi lasă al Său popor,
Pentru că Lui nu-I stă în fire
Să-Şi lase a Sa moştenire.
15 Cândva, va fi o judecată,
Iar cei cu inima curată,
Drept bună, au să o găsească.
16 Dar cine-o să mă sprijinească
Şi împotriva răilor,
O să îmi deie ajutor?
17 Eu ştiu că dacă Dumnezeu
Nu ar fi ajutorul meu,
De mult sufletu-mi – negreşit –
Printre cei morţi s-ar fi găsit!
18 Când zic – cuprins de un fior –
„Se clatină al meu picior!”,
Tu Doamne-n bunătatea-Ţi mare,
Mă sprijineşti fără-ncetare.
19 Când gânduri negre năvălesc
Asupra mea şi mă muncesc,
Tu, Doamne, Mă înviorezi
În suflet, căci le-ndepărtezi
Cu mângâierea ce mi-o dai.
20 Cei răi, crezi că vor vrea să stai
Pe al lor scaun de domnie,
Când ei – aşa precum se ştie –
La adăpostul legii fac
Nelegiuiri, pe al lor plac?
21 Cei răi, cu toţii, se adună
Să uneltească împreună
În contra celor ce-s vădiţi
Precum că sunt neprihăniţi.
Ei osândesc, neîncetat,
Doar sângele nevinovat.
22 Dar Domnul este turnul meu
Unde scăpare găsesc eu,
Căci stâncă, El S-a dovedit
Pe care m-am adăpostit.
23 Cei răi ajunge-vor să cadă,
Nelegiuirii lor, drept pradă,
Căci Domnu-i va zdrobi, uşor,
Chiar prin nelegiuirea lor.
Cei răi, zdrobiţi, vor fi mereu,
De-al nostru Domn şi Dumnezeu.