1 Pe Israel, s-a mâniat
Satana şi l-a aţâţat
Pe David, care s-a gândit
Precum că este potrivit
Să facă o numărătoare
Să ştie dar, câţi oameni are,
Cât e de mare Israel.
2 Atuncea, pe Ioab, la el,
Îndată, David l-a chemat
Şi-n acest fel a cuvântat:
„Ai să porneşti prin Israel,
Şi-l vei străbate-n acest fel,
De la Beer-Şeba începând,
În Dan în urmă ajungând!
Numeri poporul, ca să poţi
Să-mi spui câţi oameni sunt, de toţi!”
3 Ioab a zis către-mpărat:
„Domnul să facă, ne-ncetat,
Să se sporească-al tău popor,
Să vezi numărul tuturor
Crescând de-o sută de ori dar,
În al lui Israel hotar!
De ce vrea domnul meu, acum,
Ca să pornesc la acest drum?
De ce să-l faci, pe Israel,
Ca să păcătuiască-astfel?”
4 David, însă, a stăruit
În ceea ce a poruncit;
Ioab, atuncea, a făcut
Aşa precum i s-a cerut.
Când a-mplinit ce i s-a spus,
Iar, la Ierusalim s-a dus.
5 Ioab a mers la împărat
Să-i spună ceea ce-a aflat.
În tot poporul Israel –
Aşa cum numărase el –
Au fost o mie dar, de mii
Şi încă o sută de mii,
De oameni care mânuiau
Săbii şi de război erau;
În Iuda numărat-a deci,
La patru sute şaptezeci
De mii de oameni; fiecare
Să poarte arme-a fost în stare.
6 Pe cei ce-au fost de neam Levit
Şi-asemenea şi Beniamit,
Ioab nu i-a mai numărat.
Porunca dată de-mpărat,
În nici un fel, nu îi plăcea,
Căci urâciune îi părea.
7 Ceea ce David a făcut,
Lui Dumnezeu nu I-a plăcut.
De-aceea, S-a mâniat El
Şi l-a lovit, pe Israel.
8 Domnului, David i-a vorbit:
„Mare păcat am săvârşit,
Când acest lucru l-am făcut!
Abia acuma am văzut,
Că lucru-acesta este rău!
Doamne, greşit-a robul tău!
Iartă a sa nelegiuire,
Căci a făcut-o fără ştire!
O Doamne, trebuie să-Ţi spun
Că am lucrat ca un nebun!”
9 Către prorocul Gad – pe care
David, drept văzător, îl are –
Domnul, din ceruri, a vorbit:
10 „Spune-i lui David: „M-am gândit
Ca trei nenorociri s-adun
Şi-n a ta faţă să le pun.
Alege una – cum vei vrea –
Iar Eu te voi lovi vu ea!”
11 Atuncea, Gad iute s-a dus
Până la David şi i-a spus:
„Ascultă dar, cuvântul meu:
Aşa vorbeşte Dumnezeu:
12 „Vrei, şapte ani, acum, să-ţi vie,
În care foamete să fie?
Sau vrei, trei luni, când, urmărit
Eşti de vrăjmaşi şi nimicit?
Ori vrei, trei zile, bunăoară,
Când ciuma va lovi în ţară?
Alege dar” – Gad l-a-ndemnat –
„Şi cheamă-mă apoi, de-ndat’,
Să ştiu ce voi avea de zis,
Către Cel care m-a trimis.”
13 David apoi, îngândurat,
I-a zis lui Gad: „Sunt strâmtorat!
Şi mie, şi poporului,
Mai bine-n mâna Domnului
O să ne fie, de cădem,
Căci îndurări, la El, avem;
Şi ştiu că o să fim iertaţi,
Căci iarăşi fi-vom ridicaţi.
Ştiu că-ndurarea Lui cea mare
E veşnică, fără hotare.
Mai bine-n mâna Domnului,
Decât în mâna omului!”
14 Domnul – aşa precum a zis –
Ciumă-n Israel, a trimis.
Pierit-au şaptezeci de mii,
Dintre-ai lui Israel copii.
15 Pe când îngerul Domnului
Îşi întinsese braţul lui –
Către Ierusalim, cătând
Spre-al nimici cât mai curând –
Domnul, din ceruri, S-a căit
De răul ce s-a săvârşit;
A zis dar, îngerului care
Se pregătise să omoare
Poporul din Ierusalim:
„Gata! E timpul să sfârşim!” –
Şi a adăugat apoi –
„Îţi trage braţul, înapoi!”
Lângă o arie şedea
Îngerul Domnului, iar ea
Fusese-a unui Iebusit
Care, Ornan, era numit.
16 David, ochii, şi-a ridicat,
Iar când spre cer el s-a uitat,
De-ndat’, pe înger, l-a văzut.
Îngeru-acela a şezut
Între pământ şi cer. Privea
Către Ierusalim şi-avea
O sabie înfricoşată,
Către cetate îndreptată.
David şi toţi bătrânii lui
Din mijlocul poporului,
Jos, la pământ, s-au azvârlit.
Şi-n saci, trupul, şi-au învelit.
17 David, la Domnul, s-a-nchinat
Şi-n acest fel, a cuvântat:
„Iată că am păcătuit!
Eu sunt de vină, negreşit!
Dar aste oi ce au făcut?
Mânia ce s-a abătut,
Spre mine să o-ndrepţi, mereu,
Spre casele tatălui meu!”
18 Îngerul Domnului s-a dus
Până la Gad şi-apoi i-a spus
Că trebuie să îi vorbească,
Lui David şi să-l sfătuiască
Să meargă la Ornan, cel care,
Iebusit este, din născare,
Şi un altar al Domnului,
Să-nalţe, pe câmpia lui.
19 David s-a dus şi a făcut
Aşa precum i s-a cerut.
20 Ornan, în zare, a privit
Şi-atunci, pe înger, l-a zărit.
Cu patru fii ai săi, era,
La câmp, şi grâu-l treiera.
O mare spaimă i-a pătruns
Şi au fugit de s-au ascuns.
21 Ornan, apoi, iar s-a uitat
Şi l-a văzut, pe împărat
Cu slujitorii săi venind,
Către al său ogor grăbind.
În faţa lui, a alergat
Grabnic, şi i s-a închinat.
22 David se-apropie de el
Şi îi vorbi, în acest fel:
„Aicea – Domnului Ceresc –
Vreau, un altar, să Îi zidesc.
Îmi vinde dar, aria asta,
Să pot opri, astfel, năpasta.”
23 Ornan răspunse: „Cum doreşti!
Ia aria, să pregăteşti
Jertfe, lui Dumnezeu. De vrei,
Îţi dau, ca jertfe, boii mei.
Uneltele, carele mele,
Lemne de foc să-ţi fie ele.
Îţi dau şi acest grâu, pe care
Să-l dai drept jertfă de mâncare,
Căci, împărate – iată – vreau,
Tot ce îţi trebuie, să-ţi dau.”
24 David a spus: „Nu mă-nvoiesc!
Al tău dar, nu pot să-l primesc!
Ci vreau să cumpăr, de la tine,
Totul, pe-argint! Aşa e bine!
Nu pot – şi nu voiesc – să iau,
Ca Domnului apoi să-I dau
Jertfe pe cari le-am căpătat
Şi cari, nimic, nu m-au costat!”
25 Ogorul care l-a primit
David, în aur, l-a plătit
Şi şase sute sicli, el
A dat, pentru locul acel.
26 În urmă, pe ogorul lui,
Pentru cinstirea Domnului,
El, un altar, a ridicat
Pe care-apoi, jertfe, I-a dat.
Acestea au avut menire
De jertfe pentru mulţumire,
Iar ele, date se socot,
Că fost-au ardere de tot.
David, pe Domnul, L-a chemat,
Iar El, din cer, răspuns i-a dat,
Prin focul cere a venit
Peste altar şi-a mistuit
Jertfele de deasupra lui.
27 Domnul i-a zis îngerului,
Să-şi pună sabia la loc,
Adică să şi-o vâre-n toc.
28 David, văzând că-i ascultat
De Domnul, a continuat
Ca jertfe să-I aducă Lui,
În mijlocul ogorului
Pe care-l cumpărase el,
De la Ornan, de la acel
Care, de neam, e Iebusit.
29 Însă, locaşul cel zidit
De Moise-n cinstea Domnului –
Şi-asemenea, altarul Lui –
Se-afla, pe-atuncea, în pustie,
Nu în a lui Ornan câmpie.
Pe-o înălţime se găsea,
Care, de Gabaon, ţinea.
30 David, după ce l-a văzut,
Pe înger, nu a mai putut
Să meargă la acel altar
Ca să aducă jertfe-n dar
Lui Dumnezeu, căci l-a cuprins
O frică mare – de ne-nvins –
De acea sabie pe care,
Îngerul Domnului o are.