18
Cinste şi slavă-a căpătat,
În timpul vieţii, Iosafat.
Mare belşug a dobândit
Şi cu Ahab s-a încuscrit.
Trecură câţiva ani apoi,
De când ajunseră cei doi
Cuscri a fi, iar Iosafat,
Pe cuscrul său, l-a căutat,
Căci la Samaria şedea
Ahab pe-atunci, şi-mpărăţea.
Când l-a văzut pe Iosafat,
Ahab, la slugi, porunci a dat,
Să taie-n cinstea cuscrului –
Precum şi a poporului
Ce-l însoţea – foarte mulţi boi
Şi-asemeni foarte multe oi.
Pe cuscrul său, pe Iosafat,
După aceea l-a rugat
Ca la Ramotul cel pe care
Ţara lui Galaad îl are,
Să-l însoţească, negreşit,
Şi-n sprijin să îi fi venit.
El zise, către Iosafat:
„Iată la ce am cugetat:
N-ai vrea să ne-nsoţiţi şi voi,
În Galaad şi, cu război,
Ramotul să îl dobândim?”
„Alăturea, o să vă fim!” –
Răspunse Iosafat, de-ndată.
„În bătălia ce se-arată,
Cu tine am să fiu şi eu,
Precum şi tot poporul meu.”
După aceea, Iosafat,
În acest fel a cuvântat:
„Poruncă dă, ca să se-adune
Prorocii, să vedem ce spune
Acum, cuvântul Domnului.”
În faţa împăratului,
Prorocii, toţi, s-au adunat
Şi-n număr, ei s-au ridicat
La patru sute. Astfel, când
Se strânseră toţi, aşteptând
‘Naintea lui, Ahab a spus:
„Iată, în gând, acum ne-am pus,
În Galaad, ca să plecăm,
Ramotul, să-l eliberăm.
Voiesc să ştiu, ce spuneţi voi:
Să mă pornesc la ăst război,
Sau să renunţ? Cum e mai bine?”
„Du-te, căci Domnul e cu tine” –
Prorocii, toţi, l-au sfătuit.
Când Iosafat i-a auzit,
Ne-ncrezător l-a întrebat
Pe-al lui Israel împărat:
„Nu mai e oare-n acest loc,
Vreun om care este proroc
Al Domnului, să îl chemăm,
Ca şi pe el să-l întrebăm?”
Al lui Israel împărat
I-a zis, atunci, lui Iosafat:
„Mai este, în poporul meu,
Un om prin cari, pe Dumnezeu,
Noi am putea să-L întrebăm.
De vrei, putem să îl chemăm.
Eu îl urăsc pe omu-acel,
Căci doar de rău vorbeşte el.
Nimica bun nu-mi proroceşte.
Acel om, Mica, se numeşte
Şi Imla este al lui tată.”
„Cheamă-l pe Mica, de îndată” –
Îi zise Iosafat. „E bine
Să nu vorbeşti aşa, când vine,
Căci vreau – prin el – să aflu eu,
Ce ne va spune Dumnezeu.”
Al lui Israel împărat,
La sine-ngrabă, a chemat,
Un dregător şi-astfel i-a spus:
„Mica să fie-ndat’ adus!
Mica este acela care,
Pe Imla, drept părinte-l are.”
Pe jilţuri, cei doi împăraţi
Erau, atuncea, aşezaţi,
La a Samariei intrare.
Cu hainele de sărbătoare,
Fuseseră înveşmântaţi.
În faţa lor, erau aflaţi
Prorocii care îi avea,
În acel timp, Samaria.
Aceştia, toţi, se îmbulzeau,
Necontenit, şi proroceau.
10 Unul – zis Zedechia – care,
Părinte, pe Chenana-l are,
Coarne de fier şi-a făurit
Şi-n acest fel a glăsuit:
„Aşa vorbeşte Domnul: „Iată,
Cu aste coarne o să-i bată
Ahab, pe Sirieni apoi.
Când va porni el, la război,
Cu ele, o să-i biruiască
Şi are să îi nimicească!”
11 Ceilalţi proroci au zis la fel,
Căci prorociră ca şi el:
„În Galaad să te repezi,
Ramotul să-l eliberezi!
Căci Domnul a găsit cu cale,
Să îl dea pradă, mâinii tale.”
12 Solul, care a fost trimis,
A mers, la Mica, şi i-a zis:
„Prorocii, toţi, care-au venit,
De bine doar, au prorocit,
În faţa împăratului.
Când vei sosi, la curtea lui,
Ai grijă, proroceşte-i bine!”
13 „Spun ceea ce, de sus, îmi vine”–
Răspunse Mica-ndată. „Eu,
Doar ce-mi va spune Dumnezeu,
Am să rostesc. Nimic mai mult,
Căci eu, de Dumnezeu, ascult.
Viu este Domnul, că-i voi spune
Tot ce în inimă-mi va pune.”
14 Mica ajunse la-mpărat
Şi-atunci Ahab l-a întrebat:
„În Galaad, să ne urcăm –
Ramotul, să-l eliberăm –
Sau să renunţ? Cum e mai bine?
Mica a spus: „Domnu-i cu tine
Şi iată, a găsit cu cale,
Să îl dea pradă, mâinii tale.”
15 Când auzi al său răspuns,
De-un gând, Ahab a fost pătruns
Şi zise: „Oare-acest cuvânt
A fost rostit de Domnul Sfânt?
Mă îndoiesc. De-aceea-ţi spun:
De câte ori, vrei să te pun
Să juri, pe Numele Cel Sfânt,
Al Domnului, că ăst cuvânt,
Ce l-ai rostit e-adevărat?”
16 Mica, atunci, a cuvântat:
„Iată că văd al tău popor,
Ca turma fără de păstor.
Îl văd, pe munte, risipit,
Iar Domnul, astfel, a vorbit:
„Nu au stăpân oameni-acei.
Acasă, să se-ntoarcă ei!”
17 Al lui Israel împărat
L-a întrebat, pe Iosafat:
„Dar oare, nu-ţi spusesem eu,
Precum că Mica, tot mereu,
Numai de rău, îmi proroceşte?
Nimica bun, nu îmi vesteşte!”
18 Mica s-a-ntors către-mpărat
Şi-n acest fel a cuvântat:
„Ascultă ce a glăsuit
Domnul, atunci când a vorbit.
Pe Dumnezeu, eu L-am văzut,
Pe al Său jilţ când a şezut,
Având oştirea cerului
La dreapta şi la stânga Lui.
19 Domnul, în juru-I, S-a uitat
Şi-n urmă El a cuvântat:
„Cine are să-l amăgească
Pe-Ahab, şi astfel să se pornească
Înspre Ramotul cel pe care
Ţara din Galaad îl are?
Acolo, trebuie să piară!
Cine-l va duce-n acea ţară?”
Uni-ntr-un fel au plănuit,
Iar alţi, altfel, s-au gândit.
20 Un duh, atunci, s-a-nfăţişat
La Domnul şi a cuvântat:
Iată că eu am să găsesc
O cale, să îl amăgesc.”
„Dar cum vei face?” – a voit
Domnul să ştie, negreşit.
21 „Am să mă fac duh de minciună
Şi-ai săi proroci, toţi, au să-i spună
Ca să se ducă la Ramot.
În felu-acesta, eu socot
Cum că Ahab are să piară.”
Aşa să faci! Să ieşi afară
Şi fă precum ai cuvântat!” –
Îi zise Domnul, de îndat’.
22 Duh de minciună Domnu-a pus,
În toţi prorocii – cum a spus –
Căci lucruri rele, negreşit,
Pentru Ahab, a pregătit.”
23 Când Zedechia-a auzise
Acest cuvânt, se repezise
La Mica şi, plin de necaz,
L-a pălmuit peste obraz.
În urmă, el a glăsuit:
„Spune-mi, pe ce drum a ieşit
Duhul lui Dumnezeu, din mine,
Ca să vorbească-apoi, cu tine?”
Ăst Zedechia e cel care,
Drept tată, pe Chenana-l are.
24 Mica răspunse: „Ai să vezi
Şi-al meu cuvânt ai să îl crezi
În ziua-n care-nspăimântat,
Să te ascunzi, vei fi cătat.”
25 Furios, Ahab – atunci – a zis:
„Mica, voiesc să fie-nchis!
Să-l duceţi la Amon – cel care
Peste cetate e mai mare –
Şi la Ioas – la dregător –
L-al împăratului fecior.
26 Ei să-l arunce-n închisoare,
Să nu mai vadă-al zilei soare.
Cu pâine numai, să-l hrănească
Şi apă doar, să-i dăruiască,
Până atunci când, înapoi,
Biruitori, veni-vom noi.”
27 „Dacă în pace ai să vii” –
Răspunse Mica – „vreau să ştii
Că Domnul n-a vorbit prin mine!
Luaţi popoare, seama bine!” –
Mai zise el, când a sfârşit –
„La ceea ce s-a prorocit!”
28 Al lui Israel împărat
Şi cel în Iuda-ncoronat
S-au dus pân’ la Ramotul care
Ţara lui Galaad îl are.
29 Ahab i-a zis lui Iosafat:
„De luptă, fi-voi îmbrăcat,
Ca să iau parte la război.
Tu să rămâi mai înapoi,
Şi-n hainele împărăteşti
Va trebui să te găteşti.”
Ahab, îndată, s-a schimbat
Şi-n luptă el s-a avântat.
30 Mai marele cârmuitor
Al oştii Sirienilor,
La sine, grabnic, l-a chemat
Pe cel cari fost-a aşezat
Drept căpetenia carelor
Al oştii Sirienilor.
Când căpitanul a venit,
În felu-acesta i-a vorbit:
„În luptă, când o să intraţi,
Grijă s-aveţi să-l căutaţi
Pe împăratul cel pe care
Neamul lui Israel îl are.”
Nu vă luptaţi nici cu cei cari
Sunt mici şi nici cu-aceia mari.
Să vă luptaţi doar cu acel
Care-i mai mare-n Israel!”
31 Cei care căpitani erau
Şi carele le conduceau,
Când l-au văzut pe Iosafat
În hainele de împărat,
În felu-acesta au gândit:
„El e-mpăratul, negreşit.
Mai mare decât este el,
Nu-i altul peste Israel.”
Încet, ei s-au apropiat,
Spre a-l lovi pe Iosafat.
Dar Iosafat, când i-a zărit,
A scos un ţipăt şi-a fugit.
Domnul, atunci, l-a ajutat
Şi pe duşmani i-a-ndepărtat.
32 Cei care căpitani erau
Şi carele le conduceau,
Au priceput că nu e el,
Mai mare peste Israel,
Şi-atunci, în pace, l-au lăsat.
33 Un om, arcul, şi-a încordat,
Trăgând cu el, la întâmplare,
În vălmăşagu-acela mare.
Din arc, săgeata a ţâşnit
Şi pe Ahab ea l-a lovit,
La-ncheietura cea pe care
Platoşa-mpărătească-o are.
Către cel care i-a condus
Carul, atunci, Ahab a spus:
„Mă scoate-afară, negreşit,
Căci iată că sunt greu rănit!”
34 Războiul a continuat,
În urmă, mai înverşunat.
Ahab, rănit, a stat apoi –
În carul său pentru război –
În faţa Sirienilor.
Drept s-a ţinut, ‘naintea lor,
Până când seara a venit
Şi-abia atuncea a murit.