1 Oştirile de Moabiţi,
Cu cetele de Amoniţi –
La care s-au adăugat
Şi Maoniţi – s-au îndreptat
Spre a lui Iuda ţară-apoi,
Voind să poarte un război,
Cu Iosafat. Soli, i-au trimis,
2 Prin cari, în acest fel i-au zis:
„Iată, de dincolo de mare,
Oştire multă va apare.
Din Siria este plecată
Şi e-mpotriva ta-ndreptată.
Ea-i la En-Ghedi-aflată dar,
Adică-n Haţaţon-Tamar.”
3 Cuprins de teamă, Iosafat,
Spre Dumnezeu, s-a îndreptat
Şi-un post, în Iuda, a vestit.
4 Întreaga ţară a venit
Să-L caute pe Dumnezeu.
Atunci, în ceasu-acela greu,
Multe noroade-au fost plecate,
De prin cetăţile aflate
În Iuda. Mulţi se-nspăimântară
Şi spre Ierusalim plecară.
5 După ce toţi s-au adunat,
În al lor mijloc, Iosafat
S-a dus, în curtea cea pe care
Lăcaşul Domnului o are
Şi zise către Dumnezeu:
6 „Doamne, Tu care-ai fost mereu,
Domn al părinţilor pe care
Neamul lui Israel îi are,
Oare nu Tu împărăţeşti
Şi oare nu Tu stăpâneşti
Asupra celor care sânt
Pe faţa-ntregului pământ?
Nu eşti stăpânul tuturor
Mai marilor neamurilor?
N-ai Tu tărie-n mâna Ta,
Încât, nimeni nu-Ţi poate sta
În faţă şi să izbutească,
Ţie să Ţi se-mpotrivească?
7 Oare nu Tu i-ai izgonit
Pe-aceia care-au locuit
Această ţară minunată,
Cari moştenire a fost dată
Pentru Avram – pe veşnicie –
Şi pentru a lui seminţie?
Nu erai Tu iubit de el?
N-ai dat ţara, lui Israel?
8 Al tău popor a locuit
Ţara şi-n ea a construit
Un sfânt locaş, unde – mereu –
Stă Numele lui Dumnezeu.
După ce Casa s-a-nălţat,
Poporul Tău a cuvântat:
9 „Atunci când întâmpla-se-va,
Să vină peste noi – cumva –
Nenorocirea, sabia,
Vreo judecată, foametea
Sau ciuma şi veni-vom noi
La sfântul Tău locaş apoi –
Unde-i aflat Numele Tău –
Ca să strigăm, în ceasul rău,
La Tine, stând în faţa Ta,
Atunci Tu ne vei asculta
Şi-n urmă, mântuire ai,
Pentru al Tău popor, să dai.”
10 Ai lui Amon fii s-au unit
Cu cei din neamul Moabit,
Precum şi cu ai lor fârtaţi,
În muntele Seir aflaţi –
Acolo unde n-ai lăsat,
Poporul Tău, să fi intrat,
Când din Egipt l-ai dezrobit
Şi astfel, nu i-a nimicit.
11 Acum vor să ne răsplătească,
Venind ca să ne izgonească
Din moştenirea ce ne-ai dat-o
Şi-n stăpânire ne-ai lăsat-o!
12 Nu ai să-i judeci Tu, pe ei?
Căci noi, acum, suntem acei
Cari, de putere, sunt lipsiţi.
Avem doar ochii aţintiţi
Spre Tine, Doamne, şi-aşteptăm
Sprijinul Tău să-l căpătăm!”
13 Toată-a lui Iuda adunare
Era aflată în picioare,
În faţa Domnului. Erau
Bărbaţi, pe care-i însoţeau –
La Casa Domnului – atunci
Nevestele, cu ai lor prunci,
Cu fetele şi fii lor.
14 În mijlocul ăstui popor,
Al Domnului Duh a venit,
Peste cel care s-a numit
Iahaziel – acela care,
Pe Zaharia, tată-l are;
Al lui Benaia, fiu, e el
Şi-al lui Matania, la fel.
Din fiii lui Asaf, ieşit
Fusese el, de neam Levit.
15 Iahaziel a cuvântat:
„Voi toţi care v-aţi adunat
Din Iuda, la Ierusalim,
Vrând împreună ca să fim
Aici, la Casa Domnului,
Spre-a cere ajutorul Lui,
Vă rog dar, seama să luaţi
Şi cu atenţie-ascultaţi!
Şi tu-mpărate Iosafat
Ascultă ce a cuvântat
Domnul: „Să nu vă-nspăimântaţi
Şi teamă să nu arătaţi,
Văzând astă mulţime care
S-a strâns în număr foarte mare,
Pentru că nu veţi lupta voi,
Ci Eu Mă lupt cu ei, apoi.
16 Mâine, întregul vost’ popor
Să iasă împotriva lor,
Pe dealul Ţiţ. O să-i aflaţi
Fiind în vale aşezaţi –
Cu toţi – lângă pustiu-acel,
Care se cheamă Ieruel.
17 Nu trebuie să luptaţi voi.
Doar aşezaţi-vă apoi,
Pe deal, ca astfel să priviţi
Ce izbăvire-o să primiţi,
Din partea Domnului. Luaţi
Seama şi nu vă-nspăimântaţi!
Ierusalime, să n-ai teamă!
Iuda, nici tu, de bună seamă!
Mâine, ieşiţi pe deal şi-apoi,
Domnul Se va afla cu voi!”
18 Când Iosafat s-a închinat
Lui Dumnezeu, a fost urmat
De către-ntreg poporul lui,
Aflat în Casa Domnului.
19 Leviţii care se vădeau
Că fii de Chehatiţi erau,
Precum şi cu aceia care
Din Coreiţi sunt, din născare,
Îndată glasu-au ridicat,
Pe Domnul, de L-au lăudat.
20 Când zorii zilei au venit,
Întreg poporul a pornit
Către Tecoua, pustiu care
Se întindea în depărtare.
Ieşind în faţă, Iosafat,
Către popor a cuvântat:
„Voi – cei din Iuda adunaţi –
Cei în Ierusalim aflaţi,
Nădejde să aveţi mereu,
În al nost’ Domn şi Dumnezeu,
Căci astfel fi-veţi întăriţi.
Izbândă o să dobândiţi,
Crezând cuvântul Domnului,
Rostit prin toţi prorocii Lui.”
21 Când împăratul şi-a sfârşit
Vorbirea, el s-a învoit
Cu-al său popor, de a luat
Pe câţiva cântăreţi, de-ndat’ –
Împodobiţi cu haine sfinte –
Pentru a merge înainte,
În faţa oştilor, cântând
Şi laudă Domnului dând.
În frunte, ei s-au aşezat
Şi-n felu-acesta au cântat:
„Laudă Domnului, să-I daţi!
Necontenit să-L lăudaţi,
Căci îndurarea Domnului
Ţine în veacul veacului!”
22 În clipa când s-au înălţat
Cântările ce le-au cântat,
Îndată Dumnezeu a pus
O pândă, care-apoi s-a dus
În contra Amoniţilor,
În contra Moabiţilor
Şi-n contra celor ce plecară
De la Seir de atacară
Ţara lui Iuada. Negreşit,
Duşmanul fost-a nimicit.
23 Oştenii de la Moabiţi,
Cu Amoniţii înfrăţiţi,
Peste cei care se vădeau
Precum că din Seir veneau,
Cu furie au năvălit
Şi-n acest fel i-au nimicit.
Apoi, toţi Moabiţi-acei
Şi Amoniţii, între ei,
Porniră să se războiască
Şi astfel să se nimicească.
24 Când Iuda, dealul, l-a suit
Şi spre pustie a privit,
Doar trupuri moarte a văzut,
Pe-al său întins, că au zăcut.
Cei care-au vrut să-l nimicească
Pe Iuda şi să-i cucerească
Ţara, cu toţii au pierit,
Căci Dumnezeu i-a nimicit.
25 Poporul – şi cu Iosafat –
S-a dus şi, prăzi, a adunat.
Mari bogăţii, pe câmp, erau;
Şi lucruri scumpe se găseau.
Atâtea fost-au adunate,
Încât – pentru-a fi duse toate –
Trei zile-n şir au trebuit,
Iudeii, ca să fi trudit.
26 A patra zi, s-au adunat
Poporul şi-al său împărat,
În valea care s-a numit
Beraca. Numele primit
De către valea ‘ceea mare,
Înseamnă „Binecuvântare”.
Poporu-n vale adunat,
Pe Domnu-a binecuvântat
Şi de aceea – negreşit –
Beraca, valea s-a numit.
Numele-acesta i-a rămas
Până acum, în acest ceas.
27 Către Ierusalim – ‘napoi –
Cu Iosafat în frunte-apoi,
Plecară toţi, căci Dumnezeu
I-a izbăvit în ceasul greu,
Făcând tristeţea să le fie
Schimbată-n mare bucurie.
28 Când în Ierusalim intrară,
Spre Casa Domnului plecară,
În sunetul trâmbiţelor,
Harfei şi alăutelor.
29 Groaza lui Dumnezeu venise,
Din ceruri, şi învăluise
Împărăţiile pe care
Ţara lui Iuda-n jur le are.
Toţi oamenii se-nspăimântară
În clipa-n care ei aflară
Că Dumnezeu a fost Acel
Cari, pentru neamul Israel,
Cu toţi vrăjmaşii a luptat.
30 În timpu-n care Iosafat,
În Iuda, a împărăţit,
De linişte s-a-nvrednicit,
Căci la hotare, Dumnezeu,
Pace-i dăduse, tot mereu.
31 În vremea-n care Iosafat
Ajunse-n Iuda împărat,
Treizeci şi cinci de ani făcuse.
El, douăzeci şi cinci, şezuse
Ca domn, chiar în cetatea care,
Ierusalim, drept nume, are.
Azuba fost-a a lui mamă,
Iar tatăl ei, Şilhi, se cheamă.
32 În toată viaţa – Iosafat –
Pe al său tată, l-a urmat
Şi tot mereu, el a făcut
Ce-I era Domnului plăcut.
33 Totuşi, ‘nălţimile aflate
În ţara, au mai fost păstrate.
N-a fost lipit al său popor,
Din inimă, de Domnul lor,
De Dumnezeul Cel pe care,
Neamul lui Israel Îl are.
34 Dar toate câte-au fost făcute
De Iosafat, au fost trecute
În cărţile pe cari le scrise
Cel care, Iehu, se numise.
Iehu era acela care,
Drept tată, pe Hanani-l are.
Şi în cuprinsul cărţilor
Ce sunt ale-mpăraţilor
Cari la domnie au venit
Şi-n Israel au stăpânit,
E prinsă cartea amintită,
Care de Iehu-i ticluită.
35 După aceea, Iosafat,
Cu cel cari fost-a împărat
În Israel – cu-acela care,
Ahazia, drept nume are
Şi se vădea nelegiuit –
Ajunse-apoi de s-a unit.
36 Unirea lor s-a întâmplat
În acel timp, căci Iosafat,
La Eţion-Gheber, a vrut
Corăbii, ca să fi făcut,
Cu care el ar fi voit
S-ajungă-n Tarsis, negreşit.
37 Eliezer – acela care,
Părinte, pe Dodava-l are,
Cari din Mareşa se trăgea
Şi drept proroc se dovedea –
Merse până la Iosafat
Şi-n acest fel a cuvântat:
„Iată, pentru că te-ai unit
Cu-Ahazia şi-ai construit
Corăbiile cele noi,
Tot ceea ce-aţi construit voi,
De Domnul, fi-va nimicit.”
Aşa precum a prorocit
Eliezer, s-a întâmplat,
Pentru că Domnul a sfărmat
Corăbiile – cum a spus –
Şi-astfel, la Tarsis, nu s-au dus.