1 Timpul s-a scurs, iar la sfârşit,
Când Iosafat a adormit,
A fost şi el adăugat
La neamul său şi îngropat
Chiar în cetatea cea pe care,
David, al său părinte-o are.
Apoi, în Iuda, a venit
Ioram – al său fiu – şi-a domnit.
2 Fii ai lui Iosafat erau
Toţi fraţii săi. Ei se numeau:
Azaria şi Iehiel,
Cu Zaharia după el,
Cu Micael şi-Azaria
Şi-n urmă cu Şefatia.
3 Ei daruri multe au primit,
Căci tatăl lor le-a dăruit
Aur şi-argint – la fiecare –
Şi pietre scumpe, după care
Le-a dat cetăţi ce-s întărite
Şi cari, în Iuda, sunt zidite.
Dar scaunul de împărat,
Pentru Ioram, el l-a lăsat.
4 Când la domnie a ajuns
Şi când s-a întărit de-ajuns,
I-a omorât pe ai săi fraţi
Şi încă vreo câţiva bărbaţi
Din rândurile celor cari,
În Israel, erau mai mari.
5 Treizeci şi doi de ani avuse,
Când împărat el se făcuse,
Iar la Ierusalim a stat,
Apoi, opt ani, încoronat.
6 El a umblat în calea lor,
Adică a-mpăraţilor
Care-au domnit în Israel,
Pentru că a făcut la fel
Ca şi Ahab – la rândul său –
Înfăptuind ce este rău,
‘Naintea Domnului, mereu.
7 Numai că Domnul, Dumnezeu,
Pe Iuda, nu l-a nimicit,
Fiindcă i-a făgăduit
Lui David, că îi va lăsa
Lumină, înaintea Sa.
8 Pe când Ioram era-mpărat,
Edomul – tot – s-a răsculat,
Contra lui Iuda şi şi-a pus
Un domnitor. Ioram s-a dus,
9 Cu oastea ce o stăpânea
Şi carele ce le avea.
Când înserarea s-a lăsat,
Pe Edomiţi i-a atacat.
Pe negândite i-a lovit,
Încât cu toţii au fugit
Speriaţi, la corturile lor.
10 Răscoala Edomiţilor
Faţă de Iuda, s-a văzut,
Că până astăzi a ţinut.
Cam tot atunci, a încercat
Şi Libna de s-a răsculat.
Tot ceea ce se petrecuse
Atunci, drept pricină avuse
Faptul că Iuda a greşit,
Pe Domnul, când L-a părăsit.
11 Ioram, în ţară, a făcut
Şi înălţimi, căci a crezut
Că este bine. În ăst fel,
Trase-n curvie, după el,
Poporul care se vădea
Că la Ierusalim şedea,
Iar totodată – negreşit –
Pe Iuda el l-a amăgit.
12 Pe vremea lui Ioram, Ilie
S-a dovedit, proroc, să fie.
El, o scrisoare, a trimis
La împărat, prin care-a zis:
„Pentru că tu nu ai umblat
Pe căile lui Iosafat
Şi-ale lui Asa – cari se ştie,
Că-n Iuda fost-au la domnie
13 ‘Naintea ta – ci ai păşit
Pe căile ce le-au găsit
Drept bune cei ce-au fost aflaţi
În Israel ca împăraţi;
Pentru că în a ta curvie,
Făcut-ai ca atraşi, să fie
Locuitorii cei pe care
Ierusalimu-n el îi are
Şi pe cei care se vădesc
Precum că-n Iuda locuiesc
Purtându-te, în acest fel,
Ca şi Ahab, în Israel;
Pentru că i-ai ucis pe cei
Ce ţi-au fost fraţi, chiar dacă ei –
Aşa după cum ştii prea bine –
Fuseseră mai buni ca tine
Şi care făceau parte – iată –
Din casa celui ce ţi-e tată;
14 Află că are ca să vie,
Peste popor, mare urgie,
Căci Dumnezeu S-a mâniat.
Urgia va veni de-ndat’,
Peste-ale tale dragi soţii,
Precum şi peste ai tăi fii.
Lovit are să fie, rău,
Tot ceea ce este al tău.
15 Apoi, tu însuţi, negreşit,
De boală, ai să fii lovit.
În măruntaie-o vei avea
Şi-ngreunat vei fi de ea –
Din zi, în zi – iar la sfârşit,
Din burtă îţi vor fi ieşit
Toate-ale tale măruntaie,
Căci boala are să ţi-o taie.”
16 În urmă, Domnu-a aţâţat
Arabii care s-au aflat
Chiar lângă Etiopieni
Şi-n urmă şi pe Filisteni.
17 Ei împreună-au năvălit,
În Iuda, şi au jefuit
Averile-mpăratului,
Nevestele şi fiii lui,
Astfel încât Ioram rămase
Doar cu un fiu ce se chemase,
Drept Ioahaz. Acesta fuse
Cel mai mic fiu ce îl avuse.
18 Domnul a pus, apoi, să-l taie
O boală grea, în măruntaie,
Cari fără leac s-a dovedit;
19 Iar boala care l-a lovit –
Din zi, în zi – pe împărat
Necontenit l-a-ngreunat,
Timp de doi ani, pân’ i-a pleznit
Burta şi astfel, a murit.
Boala care l-a apăsat,
Cu mari dureri l-a încercat.
Tămâie-a ars poporul lui,
În cinstea împăratului,
Aşa precum obişnuia
Când un conducător murea.
20 Treizeci şi doi de ani avuse,
Când împărat el se făcuse,
Iar la Ierusalim a stat,
Apoi, opt ani, încoronat.
El a murit făr’ a lăsa
Păreri de rău în urma sa.
Apoi a fost adăugat
La neamul său şi îngropat
Chiar în cetatea cea pe care,
David, al său părinte-o are,
Dar nu-n mormântul pregătit
Pentru cel care-a-mpărăţit.