1 Ozia-apoi, al său fecior,
A devenit stăpânitor
În Iuda unde – împărat –
Al său popor l-a aşezat.
Când – împărat – el se făcuse,
Doar şaisprezece ani avuse.
2 În timpul său, a reuşit –
Elotul – de l-a dobândit
Şi după ce-l luă-napoi,
L-a întărit iar, mai apoi.
3 Ani şaisprezece a avut,
Când împărat a fost făcut,
Iar – la Ierusalim – apoi,
El a domnit cincizeci şi doi.
Mamă i-a fost Icolia,
Cari, din Ierusalim, venea.
4 Cât a trăit, el a făcut
Doar lucruri care I-au plăcut
Lui Dumnezeu, asemenea
Cum a făcut Amaţia.
5 Cât Zaharia a trăit –
Acela care s-a vădit
Că e proroc şi pricepea
Ceea ce îi descoperea
Domnul prin vise – l-a cătat
Pe Dumnezeu neîncetat;
Iar Dumnezeu l-a ocrotit
Şi l-a făcut de-a propăşit.
6 Când Ozia porni apoi,
Cu Filistenii, un război,
A mers pân’ la cetatea Gat
Şi al ei zid l-a dărâmat.
A dărâmat, de-asemenea,
Zidul cari Iabna-mprejmuia,
Precum şi al Asdodului.
A ridicat, în jurul lui,
Alte cetăţi. Le-a construit
Acolo, căci le-a rânduit
Să şeadă între-al său popor
Şi cel al Filistenilor.
7 Domnul a fost, neîncetat,
Cu el şi ajutor i-a dat
În contra Filistenilor,
Precum şi a Arabilor
Cari la Gur-Bal stăpâni erau
Căci în acel ţinut şedeau.
Cu Moabiţii s-a luptat,
Iar Dumnezeu, sprijin, i-a dat.
8 Toţi Amoniţii se duceau
La Ozia şi îi dădeau
Daruri, pentru că faima lui,
La graniţa Egiptului
Ajunse şi era ştiut
Cât de puternic s-a făcut.
9 Şi la Ierusalim, de-ndat’,
Ozia, turnuri, a-nălţat.
Un turn, după porunca lui,
Era pe poarta unghiului,
În timp ce altul se vădea
Pe poarta văii că şedea.
Apoi, pe unghiuri – negreşit –
El, alte turnuri, a zidit.
10 A zidit turnuri în pustie,
Iar pentru că avea-n câmpie
Şi-n văi, turme nenumărate,
A pus, fântâni, de-a fi săpate.
Avea plugari şi-asemenea,
Vieri avea, căci îi plăcea
Lucrul pământului. Astfel,
Mulţi locuiau pe la Carmel.
11 O oaste de oşteni avea
Mereu, alături, Ozia,
Cari fost-a-n cete împărţită.
Oastea fusese rânduită
De logofătul Ieiel
Şi de Maseia cari, şi el
Fusese mare dregător.
Numărătoarea cetelor
Şi-a celor ce le-alcătuiau,
Oameni-aceştia o făceau.
Hanania era cel care,
E, peste cete, pus mai mare.
12 Tot numărul acelor cari,
Peste familii, sunt mai mari –
Precum şi al vitejilor
Cari fost-au sub porunca lor –
E două mii şi şase sute.
13 Trei sute şapte mii cinci sute
Fusese numărul pe care
Oastea mai marilor îl are.
Cu-această oaste, ei şedeau
Lângă-mpărat şi-l sprijineau.
14 Oştenii, suliţi, au avut,
Coifuri şi platoşe şi scut.
Unii şi praştii mai aveau,
Iar alţii, arcuri, foloseau.
Armele-acestea – negreşit –
De la-mpărat, ei le-au primit.
15 Când Ozia fost-a-mpărat,
Ierusalimul apărat
Era şi de maşini, pe care
Le-a născocit un meşter mare.
Pe ziduri, ele se găseau,
În turn şi-n unghiuri, şi-aruncau
Săgeţi precum şi pietre cari
Erau anume foarte mari.
Faima lui Ozia s-a-ntins
Şi-ntreg ţinutul l-a cuprins
Lăţindu-se până departe,
Pentru că el avuse parte
De sprijin, în chip minunat,
Încât puternic s-a-nălţat.
16 Când Ozia ajunse mare –
Când s-a simţit destul de tare –
Inima lui s-a înălţat
Şi spre pieire l-a-ndreptat.
Faţă de Domnul, s-a vădit
Precum că a păcătuit,
Intrând în Templul Domnului
Şi aducând, pe-altarul Lui,
Tămâie, deşi nu avea
17 Voie. Atunci, Azaria,
Cari era preot, a-ndrăznit –
De-optzeci de preoţi însoţit
Şi de mulţi oameni cari vădeau
Precum că inimă aveau –
18 Să stea-n faţa-mpăratului
Ca să se-mpotrivească lui.
El merse-n faţă la-mpărat
Şi-n acest fel, a cuvântat:
„N-ai dreptul pe altarul Lui,
S-aduci tămâie Domnului!
Acest drept e-al preoţilor,
Adică e al fiilor
Cari, de Aron, sunt zămisliţi,
Pentru că ei au fost sfinţiţi,
Spre-a o aduce Domnului!
Acuma, din locaşul Lui,
Să ieşi afară, imediat,
Căci săvârşeşti un greu păcat!
Prin acest lucru, îţi spun eu,
Nu Îl cinsteşti pe Dumnezeu!”
19 Doar o cădelniţă, avea,
Atunci, în mână, Ozia.
Către Azaria, de-ndat’,
El se întoarse, mâniat,
Şi toată lumea s-a-ngrozit
Văzând că lepra l-a lovit.
Pe frunte, lepra îi ieşise,
20 Pentru că Domnul îl lovise.
Preoţii, grabnic, îl luară
De mână şi l-au scos afară.
Chiar împăratu-a priceput
Cum că prin ceea ce-a făcut,
Un lucru rău el săvârşise,
Iar Dumnezeu îl pedepsise.
21 Domnul, cu lepră, l-a lovit
Pe Ozia, care-a bolit,
Până în ziua morţii sale.
De-aceea, a găsit cu cale
Să nu mai şadă la palat,
Ci într-o casă aşezat,
Care era deosebită,
Mai la oparte, construită.
Al său fecior, Iotam numit,
În fruntea casei a venit
Să judece pe-al său popor,
Căci a fost pus judecător.
22 Dar toate câte-au fost făcute
De Ozia, au fost trecute
În cartea lui Isaia, care,
Părinte, pe Amoţ, îl are.
23 Când Ozia a adormit,
A fost şi el adăugit
Neamului său. L-au îngropat
Într-un mormânt ce-a fost săpat,
De-ai săi supuşi, pe un ogor,
Cari este-al împăraţilor
Şi folosea la-nmormântare,
Căci ei au zis că „Lepră are”.
Iotam – al său fiu – a venit
În locul lui şi a domnit.