1 Fapte avut-a Ezechia,
Cari i-au vădit credincioşia,
Iar după-acestea s-a-ntâmplat
Ca el să fie atacat
De Sanherib, de-acela care
Era-n Asiria mai mare.
El a lovit pe negândite,
Toate cetăţile-ntărite
Aflate-n Iuda, căci voia,
În stăpânire să le ia.
2 Când Ezechia a văzut
Că Sanherib a început
Lupta gândind să izbutească
Ierusalimul să-l robească,
3 Cu căpitanii a vorbit –
Cu toţi vitejii – şi-a găsit
Că trebuie ca să înceapă,
Izvoarele cele de apă,
Să le acoperă de-ndat’.
4 În grabă, ei le-au astupat
Şi chiar apele râului
Din mijlocul ţinutului,
Au fost şi ele astupate,
Căci n-au voit a fi lăsate
În mâinile duşmanilor.
„De ce dar, la venirea lor,
Asirienii să găsească
Apă, ca să îşi potolească
Setea?” – cu toţii îşi ziceau,
Când apele le astupau.
5 Se-mbărbătase Ezechia
Şi-asemeni toată-mpărăţia.
De-ndată, el a înălţat
Zidul care a fost stricat,
Până la turnuri. A-ntărit
Milo, în care-a pregătit
Scuturi şi arme. Mai apoi,
6 El puse oameni de război,
Drept căpitani, peste popor.
A mers în faţa tuturor,
În locul cel deschis pe care,
Cetatea-l are la intrare
Şi-n acest fel a cuvântat:
7 „Duşmanii, iar ne-au atacat!
Dar nu vă temeţi, ci să fiţi,
Mereu, în inimi, întăriţi!
Căci împăratul cel pe care
Asiria în frunte-l are,
Precum şi tot poporu-acel
Care se află-acum cu el,
Nu-s mai puternici, iar apoi
Nu sunt mai mulţi ei, decât noi!
8 Un braţ de carne-l însoţeşte
Pe Sanherib şi-l întăreşte,
Dar lângă noi este, mere,
Aflat al nostru Dumnezeu,
Pe care-L veţi vedea apoi,
Că o să lupte, pentru noi!”
Poporu-ntreg a ascultat
Şi-ncredere a arătat
În vorbele lui Ezechia,
Şi s-a-ntărit împărăţia.
9 Acela care aşezat
Era-n Asiria-mpărat,
La Ezechia şi-a trimis
Îndată, soli. De la Lachis,
Solii aceia au plecat
Şi-n acest fel, au cuvântat:
10 „Cel care este aşezat
Peste Asiria-mpărat,
Aceste vorbe le-a trimis
Poporului Iudeu, şi-a zis:
„Ce-ncredere v-a-nsufleţit?
Oare pe ce v-aţi bizuit
Ca în Ierusalim să staţi –
Acuma – voi, împresuraţi?
11 Să nu fiţi înşelaţi, cumva,
De Ezechia, cu ceva!
Pentru că el nu va putea
Ca izbăvire să vă dea.
Nu cumva, el vă amăgeşte
Cu-ale lui vorbe, căci doreşte
Ca să muriţi prin însetare
Precum şi prin înfometare?
Nu vă îndeamnă el apoi,
În Domnul să vă-ncredeţi voi,
Zicând: „Domnul ne ocroteşte.
Domnul, mereu, ne izbăveşte.
Cetatea nu va fi lăsată,
Asirienilor, vreodată.”?
12 Nu este, oare, Ezechia,
Cel cari, din toată-mpărăţia,
Altarele le-a-ndepărtat
Şi-orcie-nălţime a surpat?
Nu erau ale Domnului?
N-a poruncit poporului
Din Iuda şi Ierusalim –
Aşa după cum bine ştim –
Să aibă numai un altar,
Unde să dea tămâie-n dar?
13 Nu este cunoscut la voi,
Tot ceea ce le-am făcut noi –
Părinţii mei, iar apoi eu –
Popoarelor din jurul meu?
Nu ştiţi că dumnezeii lor –
Adică ai popoarelor –
N-au putut, sprijin, să le dea,
Spre a-i scăpa din mâna mea?
14 Dar dintre zeii ce-i aveau
Popoarele ce-n jur erau,
Care e cel ce-a reuşit,
Poporul să-şi fi izbăvit,
Din mâna tuturor acei
Care au fost părinţii mei?
Credeţi că Domnul va putea,
A vă scăpa din mâna mea?
15 Să nu cumva să vă lăsaţi,
De Ezechia, înşelaţi!
Pentru că el nu va putea
Ca izbăvire să vă dea.
Din dumnezeii ce-i aveau
Popoarele ce-n jur erau,
Nici unul nu a reuşit
Poporul să-şi fi izbăvit,
Din mâna tuturor acei
Care au fost părinţii mei.
Nici Dumnezeu nu va putea,
A vă scăpa, din mâna mea!”
16 În urmă, solii cei pe care,
În slujbă, Sanherib îi are,
Multe cuvinte au rostit,
Prin care numai L-au hulit
Pentru că L-au vorbit de rău
Pe Domnul şi pe robul Său
Pe Ezechia, cari aflat
Era în Iuda împărat.
17 Ei au trimis şi o scrisoare,
Cu vorbe batjocoritoare,
Puse pe seamă la Acel
Cari îi e Domn, lui Israel.
Iată cuvintele pe care
Le-au folosit ei, în scrisoare:
„Din dumnezeii ce-i aveau
Popoarele ce-n jur erau,
Nici unul nu a reuşit,
Poporul, să-şi fi izbăvit,
Din mâna mea. Aflaţi dar voi,
Că nu vă va scăpa apoi –
Când am să îmi revărs mânia –
Nici Cel care, lui Ezechia,
Îi este Domn şi Dumnezeu!
Nu veţi scăpa, de baţul meu!”
18 După aceea, solii care,
În slujbă, Sanherib îi are,
În evreieşte au vorbit,
Strigând, s-audă – negreşit –
Cei ce-n Ierusalim erau
Şi de pe ziduri îi priveau,
Căci au voit, prin vorba lor,
Să vâre groaza în popor,
Sperând, astfel, să reuşească,
Cetatea să o cucerească.
19 Ei, despre Domnul, au vorbit
La fel precum au glăsuit
De dumnezeii ce-i aveau
Popoarele ce-n jur erau,
Cari se vădeau a fi fireşti,
Făcuţi de braţe omeneşti.
20 Când împăratul Ezechia
Află ce a voit solia,
Ceru să vină, de îndat’,
Al său proroc, ce s-a chemat
Isaia. El era cel care,
Părinte, pe Amoţ, îl are.
Isaia a venit şi-apoi,
Spre cer, strigară amândoi.
21 Atunci, un înger a venit,
Trimis de Domnul, şi-a lovit
Oastea Asirienilor
Precum şi-a împăraţilor
Care acolo se aflau
Şi-alăturea de ei mergeau
Către Ierusalim. Îndată,
Tabăra fost-a ridicată,
Iar Sanherib s-a-ntors apoi,
Cu toată oastea, înapoi.
Ajuns acasă, a intrat
În templul ce-a fost închinat
În cinstea zeului pe care
Poporul său drept domn îl are.
Acolo-n templul zeului,
Ai săi feciori, asupra lui,
Cu săbiile-au tăbărât
Îndată, şi l-au omorât.
22 În felu-acesta, au scăpat
Cei ce-n Ierusalim au stat
Şi-asemenea şi Ezechia
Care şi-a întărit domnia,
Pentru că Domnul Dumnezeu,
De grijă, le-a purtat mereu,
Iar cei care-i înconjurau,
La depărtare se ţineau.
23 Mulţi, la Ierusalim, s-au dus,
Pentru că daruri i-au adus
Lui Dumnezeu. Daruri bogate,
Lui Ezechia i-au fost date,
Care în ochii tuturor,
Crescu, atuncea, simţitor.
24 O boală gravă l-a lovit,
Pe Ezechia, şi-a simţit
Că nu poate să se mai scoale
Din pat, iar moartea-i dă târcoale.
Lui Dumnezeu, el s-a rugat,
Iar El, atunci, l-a ascultat,
I-a dat un semn şi i-a vorbit.
25 Dar Ezechia s-a pripit
Şi n-a ştiut să preţuiască
Bunăvoinţa cea cerească,
Iar inima i s-a-ngâmfat.
Mânia Domnului, de-ndat’,
Din cer, asupră-i a venit.
Mânia ceea i-a lovit
Pe cei ce-n Iuda locuiau
Sau la Ierusalim şedeau.
26 Când Ezechia a văzut
Tot ceea ce s-a petrecut,
I-a părut rău şi s-a smerit,
Iar atunci Domnul a oprit
Mânia şi-astfel a cruţat
Ţara, cât el fost-a-mpărat.
27 Cât Ezechia a domnit,
Mari bogăţii a dobândit
Şi multă slavă. Şi-a făcut
Şi visterii, unde-a avut
Argint, aur şi nestemate,
Sau mirodenii minunate,
Precum şi scuturi; el avea,
Mereu, tot ceea ce-şi dorea.
28 În mari hambare-a aşezat
Grâul, din câmpuri, adunat.
Cămări avea, unde să-şi ţie,
Tot mustul dat de a lui vie.
Alte cămări el mai avea,
În care untdelemn punea.
Grajduri de vite-avea apoi,
Precum şi staule de oi.
29 De-asemeni, când a-mpărăţit,
Multe cetăţi el a zidit.
Avea multe cirezi de boi,
Precum şi numeroase oi,
Căci Domnul, cu mărinimie,
Îi dete multă avuţie.
30 Tot Ezechia e cel care
A astupat gura cea mare
A apelor Ghihonului.
Schimbând albia râului,
Aceste ape el le-a dus
În părţile de la apus
Ale cetăţi-n care-a stat
David, când fost-a împărat.
În tot ceea ce a făcut,
Numai izbândă a avut,
Întotdeauna, Ezechia.
31 Însă când a primit solia
Din Babilon – de la cei cari
Erau acolo cei mai mari –
Prin care ei îl întrebară
Despre minunile din ţară,
Domnul, de-ndat’, l-a părăsit,
Căci să-l încerce a voit,
Spre a cunoaşte-n acest fel,
Ce fel de inimă-avea el.
32 Dar toate câte s-au văzut
Că Ezechia le-a făcut,
În vremea-n care-mpărăţise,
În cartea lui Isaia-s scrise.
Proroc, Isaia se vădea,
Iar pe Amoţ, tată-l avea.
33 Când Ezechia a murit
A fost şi el adăugit
La neamul său. L-au îngropat
În locu-n care s-au aflat
Mormintele cele-nsemnate
În care fost-au aşezate
Oasele fiilor pe care,
David, urmaşi, în lume-i are.
Cei ce-n Ierusalim erau
Şi cei ce-n Iuda locuiau,
În mare cinste l-au purtat,
Atuncea când l-au îngropat.
Apoi, în urmă-i, a venit
Feciorul său şi a domnit.
Acela care l-a urmat
La tron, Manase, s-a chemat.