1 „Să ştiţi dar, fraţii mei, că eu
Port o dorinţă, tot mereu,
În inimă şi, ne-ncetat,
Lui Dumnezeu, m-am tot rugat
Ca tot neamul Israelit
Să fie-n urmă mântuit.
2 Ei, pentru Dumnezeu Cel Sfânt,
Acuma, plini de râvnă sânt,
Însă în ce înfăptuiesc,
Nepricepuţi se dovedesc:
3 Întrucât ei n-au cunoscut,
În tot ceea ce au făcut,
Neprihănirea cea pe care
Domnul o dă, la fiecare.
Au căutat, cu osebire,
Să-şi facă o neprihănire
A lor şi-atunci, nu s-au supus
Neprihănirii cari, de sus,
Venit-a, de la Dumnezeu.
4 Hristosul este – vă spun eu –
Sfârşitul Legii, ca astfel,
Oricine o să creadă-n El,
Să poată ca să dobândească
Neprihănirea cea cerească.
5 Într-adevăr, Moise a zis,
Iar, în Scriptură, este scris
Că, omul care împlineşte
Neprihănirea ce porneşte
Din Lege, va trăi prin ea.
6 Dar iată, însă, ce spunea
Neprihănirea arătată,
Cari, de credinţă, este dată:
„Să nu zici, în inima ta:
„Cine, la cer, se va sălta?”
(Adică cine suie, oare,
Ca, pe Hristos, să Îl pogoare.)
7 Sau: „Cine, în Adâncuri, poate
Să se pogoare?” (Spre a-L scoate,
Din moarte, pe Hristos, apoi,
Şi să-L aducă, pentru noi.)
8 Ce zice ea? „Cuvântul vine.
Aproape este el, de tine;
În gura ta, el vieţuieşte,
În a ta inimă, trăieşte.”
Cuvântu-acesta, negreşit,
Drept al credinţei s-a vădit,
Iar noi, acum, ne străduim
Ca să vi-l propovăduim.
9 Deci, dacă tu mărturiseşti,
Prin vorbele ce le rosteşti,
Precum că Domn este Iisus
Şi dacă-n inimă ţi-ai pus
Credinţa cum că Dumnezeu
L-a înviat din somnul greu
Al morţilor, tu, negreşit,
Atuncea, fi-vei mântuit.
10 Căci prin credinţa ce-o vădeşti
În a ta inimă, primeşti,
Apoi, şi tu, neprihănire –
Iar prin a ta mărturisire –
Ce o vei face când vorbeşti,
Şi mântuire dobândeşti,
11 Căci, în Scripturi scrie: „Oricine
Crede în el, să ştie bine
Că, de ruşine, niciodat’,
Nu va ajunge-a fi lăsat.”
12 Într-adevăr, vă dau de ştire,
Că nu-i nici o deosebire,
Între Iudeu şi Grec. Nu poţi
Să îi separi, pentru că toţi
Numai un singur Domn au, care
Este bogat în îndurare
Pentru acei ce L-au strigat,
13 Căci „oricine va fi chemat
Numele Domnului, să ştie
Că mântuit are să fie”.”
14 „Dar cum Îl vor chema pe-Acel
În care n-au crezut, defel?
Şi cum să creadă, când vădit
E, că, de El, n-au auzit?
Şi cum s-audă, fraţilor,
Fără propovăduitor?
15 Şi cum să propovăduiască,
Dacă nu-s puşi ca să vestească?
Din astă cauză, s-a zis
Şi, în Scripturi, apoi, s-a scris:
„Frumoase-s, la înfăţişare,
Picioarele acelor care,
Veşti despre pace-mpărtăşesc,
Sau Evanghelia o vestesc.”
16 Însă, nu toţi – e-adevărat –
De Evanghelie-au ascultat.
Tocmai de-aceea – cum se ştie –
Isaia zice-n prorocie:
„Cine-a crezut, când am vorbit,
Când noi am propovăduit?”
17 Credinţa, deci, pentru oricine,
În urma auzirii, vine;
Iar auzirea – pe pământ –
Doar prin al lui Hristos Cuvânt,
Poate să vină, dragii mei.
18 Întreb dar: „N-au auzit ei?”
Ba da, pentru că, negreşit,
Ale lor glasuri au vorbit,
Pe faţa-ntregului pământ,
Şi a pătruns al lor cuvânt
În orişicare loc, şi-anume,
Până la margine de lume.”
19 Dar, întreb iarăşi: „Israel,
Nu a ştiut lucrul acel?”
Ba da, căci Moise, negreşit,
E cel dintâi cari le-a vorbit:
„La pizmă, iată, că pe voi,
Am să vă întărât apoi,
Prin cei care nu sunt chemaţi
A fi un neam şi, aţâţaţi,
Aveţi a fi printr-un neam care,
Pic de pricepere, nu are.”
20 Isaia, însă, îndrăzneşte
Mai mult şi astfel le vorbeşte:
„Iată, acuma, M-au aflat,
Cei care nu M-au căutat;
Şi au ajuns a Mă şti bine,
Cei care nu-ntrebau de Mine.”
21 Pe când, însă, de Israel,
El a vorbit, în acest fel:
„În toate zilele-nadins,
Mâinile Mele s-au întins
Spre un norod cari, răzvrătit –
Neîncetat – s-a dovedit,
Şi care este un popor –
La vorbă – împotrivitor.”