1 „Spun adevărul în Hristos,
Pentru că nu sunt mincinos:
Martor îmi e cugetul meu,
Care e luminat, mereu,
De Duhul Sfânt, că simt o mare
2 Şi o adâncă întristare,
În inimă, necontenit.
3 Aproape că aş fi dorit,
Ca anatema, să fiu eu –
Departe de Hristos, mereu –
Doar pentru fraţii mei fireşti
Şi pentru rudele trupeşti.
4 Aceştia sunt – după cum ştiţi –
Cu toţi, copii Israeliţi
Cari înfiere-au căpătat
Şi legăminte li s-au dat,
Slava şi Legea cea cerească
Cu slujba cea dumnezeiască,
Făgăduinţe, după care
5 Din patriarhi – ca trup – apare
Hristos – Acela care poate
Să fie mai presus de toate –
Şi-i Dumnezeu adevărat,
Cel ce e binecuvântat
Acum, în anii care vin,
Şi-n vecii vecilor. Amin!”
6 „Aceasta, însă, nu-nsemnează,
Acum, că se înfăţişează
Cuvântul, de la Dumnezeu,
Fără putere. Vă spun eu
Că nu toţi cei cari, bunăoară,
Din Israel ni se pogoară,
Ne dovedesc, în acest fel,
Că-ntradevăr sunt Israel.
7 Cu toate că, pe-acest pământ,
A lui Avram, sămânţă, sânt,
Nu pentru toţi – luaţi aminte –
Avram era, sau e părinte.
Tocmai de-aceea, a fost zis
Şi, în Scriptură, este scris,
Că: „Prin Isac se va sălta
Sămânţa care va purta
Numele tău, mereu, în lume.”
8 Aici e-un înţeles anume:
Că nu copiii cei trupeşti
Sunt ai lui Dumnezeu, fireşti.
Cei care-s prin făgăduinţă,
Sunt socotiţi ca şi sămânţă.
9 Cuvântul care-a fost rostit,
Făgăduinţă s-a vădit:
„Pe astă vreme, înapoi,
Mă voi întoarce iar, la voi,
Iar Sara – pe când am să viu –
Are să aibă-atunci un fiu”.
10 Şi cu Rebeca, aţi văzut,
Că tot aşa s-a petrecut.
Doi gemeni, ea a zămislit,
Cari, prin Isac, i-a dobândit.
11 Cei doi copii nu se născură
Şi astfel, încă, nu făcură
Bine sau rău – dar, ca, mereu,
Ceea ce Domnul Dumnezeu
Mai dinainte-a stabilit,
Pe veci să fie neclintit,
Prin care astfel s-a făcut
Alegerea cari n-a cerut
Fapte, căci ea – de bună seamă –
Este a Celui care cheamă –
12 S-a spus Rebecăi: „Cel mic are
Să-l aibă rob, pe cel mai mare”,
13 Aşa precum fusese scris
Şi, prin Scriptură, este zis:
„Pe Iacov l-am iubit, mereu,
Dar pe Esau, l-am urât Eu”.”
14 „Deci, ce vom zice? Nu cumva,
La Dumnezeu, aflase-va
Vreo nedreptate? Nu, nicigând!
15 Căci Dumnezeu, atuncea când,
Pe Moise, l-a chemat, la El,
Vorbitu-i-a, în acest fel:
„Am să-Mi arăt mila, mereu,
Faţă de cine voi vrea Eu,
Şi-am să Mă-ndur, oricând voi vrea,
De orişicine-Mi va plăcea”.
16 Deci, nu atârnă – vedeţi bine –
De cel ce vrea şi nici de cine
Aleargă, ci de Dumnezeu
Cari va avea milă mereu.
17 Scriptura, astfel, i-a vorbit
Lui Faraon: „Te-am rânduit
Şi, înadins, te-am înălţat
Pe scaunul de împărat,
Ca să-Mi arăt puterea-n tine,
Ca toţi să se teamă de Mine
Şi astfel, Numele-Mi Cel Sfânt,
Vestit să fie pe pământ”.
18 Deci, milă o să aibă El,
De cine vrea şi, tot astfel –
După dorinţă – împietreşte
Pe cel pe care El voieşte.
19 Dar îmi veţi zice: „Frăţioare,
De ce mai bagă vină, oare?
Căci ce-i puterea omului,
Să stea-mpotriva voii Lui?”
20 Dar, mai degrabă, cine eşti
Tu, omule, de îndrăzneşti
Ca să-I răspunzi lui Dumnezeu,
Stând împotriva Lui, mereu?
Nu cumva, vasul cel de lut
Spune celui ce l-a făcut,
„De ce, aşa, m-ai plămădit?
De ce n-am fost, altfel, croit?”
21 Dar vă întreb: olarul nu-i
Stăpân, asupra lutului,
Să facă dintr-o frământare
Un vas ales – de cinste mare –
Şi tot din ea să facă, iară,
Un alt vas, care-i de ocară?
22 Şi ce putem să spunem noi
Atunci când Dumnezeu, apoi –
Spre-a-Şi arăta a Sa mânie
Şi-a Lui putere să se ştie –
A suferit, plin de răbdare –
O vreme – nişte vase care
Ale mâniei sunt, din fire,
Făcute doar, pentru pieire,
23 Vrând să-Şi arate bogăţia
Şi slava Lui şi veşnicia
Apoi, în nişte vase care
Făcute-s pentru îndurare –
Mai dinainte pregătite –
Şi, pentru slava Lui, gătite?
(În ceea ce mărturisesc,
Să ştiţi că, despre noi, vorbesc.)
24 El ne-a chemat dar, fraţii mei,
Dar nu numai dintre Iudei,
Ci şi din Neamuri care sânt,
Azi, răspândite pe pământ,
25 Precum a zis Osea, mereu:
„Am să numesc, „popor al Meu”,
Un alt popor, iar „prea iubită”
O alta Îmi va fi numită.”
26 Unde li se spusese lor
„Voi nu sunteţi al Meu popor,”
Sunt, pentru „viul Dumnezeu”,
Chemaţi drept „fiii Săi”, mereu.
27 Isaia a strigat astfel,
Referitor la Israel:
„Chiar dacă numărul cel mare
Al fiilor pe care-i are
Israelul, în largul zării,
Va fi precum nisipul mării,
Doar rămăşiţa e sortită
Ca să ajungă mântuită.
28 Pentru că Domnul împlineşte,
Mereu, tot ceea ce gândeşte.
Deplin şi iute – pe pământ –
Se împlineşte-al Său cuvânt.”
29 Şi cum zicea, mai înainte,
Isaia – dacă ţineţi minte –
Vorbind despre poporul tot,
Că „Dacă Domnul Savaot,
Sămânţă, nu ne-ar fi lăsat,
Acum, ne-am fi asemănat
Doar cu Gomora, iar apoi,
Ca şi Sodoma, eram noi.”
30 „Iată că Neamurile care
Nu căutau cu-nfrigurare
Neprihănirea, negreşit,
Neprihănire-au dobândit
Şi-anume, cea care e dată
Doar prin credinţa arătată.
31 Pe când Israelul mergea
După o Lege ce dădea
Neprihănirea, am văzut
Că nicidecum nu a putut
Să dobândească astă Lege.
32 De ce? Israel – se-nţelege –
N-a căutat-o prin credinţă,
Ci prin a faptelor putinţă.
Ei s-au lovit – prin a lor fire –
De piatra cea de poticnire,
33 Precum e, în Scriptură, spus:
„Iată că, în Sion, am pus
O piatră, pentru poticneală
Şi care – fără îndoială –
Este şi-o piatră de cădere:
Iar cine crede-n El, nu piere
Căci dacă crede, orişicine
Nu va rămâne de ruşine.”