1 „Acuma dar, vă dau de ştire,
Că nu e nici o osândire
Pentru cei care – cum am spus –
Se află în Hristos Iisus,
Trăind nu după-ndemnul care
Firea cea pământească-l are,
Ci după-ndemnul Duhului.
2 Pentru că iată, legea Lui,
Dă viaţă în Hristos Iisus
Şi izbăvire mi-a adus,
Acum, de Legea de păcat,
Prin care, moarte-am căpătat.
3 Iată că Domnul a făcut
Ceea ce Legea n-a putut,
Pentru că firea pământească
A reuşit să o oprească,
Lăsând-o fără de putere.
Dar Dumnezeu – prin a Lui vrere –
Atuncea a intervenit
Şi astfel, fost-a osândit
Păcatu-n firea pământească,
Căci L-a trimis să se jertfească
Pe însuşi Fiul Său – Cel care –
O fire asemănătoare,
Cu a păcatului, luase
Când, înspre lume, se-ndreptase,
4 Ca Legea – cu-ale ei porunci –
În noi, să se-mplinească-atunci,
În noi aceia care ştim
Nu după fire să trăim,
Ci după-ndemnurile care
Duhul le dă, la fiecare.
5 Într-adevăr, cei ce trăiesc
Conduşi de fire, urmăresc,
Neîncetat, lucrul pe care
Doar firea pământească-l are;
Însă, cei care vieţuiesc
După îndemnuri ce pornesc
Numai din partea Domnului,
Caută lucrurile Lui.
6 Umblarea după lucrul care
Firea cea pământească-l are
O să aducă, negreşit –
Drept plată – moartea, la sfârşit.
Pornind, însă, în căutare
Să afli lucrurile care
Sunt ale Duhului, găseşti
Pace şi viaţă dobândeşti.
7 Lucruri lumeşti, cătând mereu,
Vrăjmaş Îi eşti lui Dumnezeu,
Pentru că firea pământească
Nu poate să se învoiască
Să se supună Legii Lui –
Adică Legii Domnului.
8 Cei pământeşti nu pot să-L facă,
Pe Dumnezeu, ca să îi placă.
9 Voi nu mai sunteţi pământeşti,
Ci aţi ajuns duhovniceşti,
Dacă va locui, apoi,
Duhul lui Dumnezeu, în voi.
Dacă se va-ntâmpla, cumva,
Ca să nu aibă cineva
Duhul care-i venit de sus –
Duh cari e-al lui Hristos Iisus –
Să ştiţi că nu este al Lui,
Nu este om al Domnului.
10 Dacă Hristos este în voi,
Chiar dacă trupul vost’, apoi –
Pentru păcat – se dovedeşte
Morţii supus, duhul trăieşte,
Fiind, astfel, deasupra firii,
Din pricina neprihănirii.
11 Dacă aveţi Duhul de sus,
Al Celui care, pe Iisus,
Dintre cei morţi, L-a înviat,
Şi trupul vost’ va fi salvat
Din moarte, înviind apoi,
Pentru-al Său Duh, aflat în voi.”
12 „De-aceea, fraţilor, vă zic
Că nu mai datorăm nimic
Firii acesteia, acum.
Să nu trăim, deci, nicidecum,
După îndemnurile ei,
13 Căci au să piară toţi acei
Care, neîncetat, trăiesc
După îndemnul cel firesc.
Dacă prin Duhul, bunăoară,
Puteţi să faceţi ca să moară
Faptele trupului, să ştiţi
Că voi, atunci, o să trăiţi.
14 Cei ce-s călăuziţi mereu,
De Duhul de la Dumnezeu,
Copii ai Săi sunt, negreşit.
15 Iar voi, cu toţii, n-aţi primit
Un duh cari este de robie
Ca frică, astfel, să vă fie;
Aveţi un duh de înfiere
Care, mereu, ne dă putere,
Ca să strigăm cu toţi, deodată,
Acum, „Ava”, adică „Tată”.
16 Aflaţi că Duhu-adevereşte –
Când, cu al vostru, se uneşte –
Că noi suntem copiii Lui,
Suntem copiii Domnului.
17 Şi dacă rang de fii avem,
Atunci moştenitori suntem:
Îl moştenim, pe Cel de Sus,
Noi, împreună cu Iisus,
Dacă-mpreună cu El ştim,
Cu-adevărat, să suferim,
Ca să fim proslăviţi apoi,
Asemeni lui Hristos, şi noi.
18 Eu socotesc că ne-nsemnate
Sunt suferinţele-ndurate –
În vremile de-acum – de noi,
Faţă de slava de apoi;
Faţă de slava viitoare,
Care-o s-o aibă fiecare,
Nu-s vrednice a fi aduse
Ele, şi-alăturea ei, puse.
19 De-asemeni, toată firea, iată,
Cu o dorinţă înfocată,
Aşteaptă-a fi descoperiţi
Fiii lui Dumnezeu, iubiţi.
20 Căci toată firea – pot a spune –
Supusă-i sub deşertăciune;
Dar nu-i de voie-n astă stare,
Ci din pricina celui care,
În astă stare, a adus-o
Când reuşit-a de-a supus-o.
Acum, cu o nădejde vie,
Firea aşteaptă, ca să vie,
21 Vremea, în care, dezrobită,
Va fi şi ea şi, izbăvită,
De stricăciunea ce-o robea,
Să poată-apoi parte-a avea
De slobozenia slavei lor,
Adică ai copiilor
Pe care-i are Dumnezeu.
22 Noi ştim că firii îi e greu,
Căci, de durere, este plină
Şi, până astăzi, ea suspină
Şi suferă chinul cel mare,
Pe care naşterea îl are.
23 Şi nu doar ea – vedeţi şi voi –
Suferă-acuma, ci şi noi –
Aceia cari am dobândit
Primele roade ce-au venit
Din partea Duhului – când stăm
Şi, înfierea, aşteptăm –
Adică o răscumpărare
A trupurilor pieritoare.
24 Căci în nădejdea asta, noi
Ajuns-am mântuiţi, apoi.
Însă, nădejdea ce se vede,
Nu-i mai nădejdea-n cari se crede;
Pentru că-n ceea ce zăreşti,
Mai poţi ca să nădăjduieşti?
25 Pe când, însă, dacă noi ştim,
Mereu, ca să nădăjduim
În ceea ce noi nu vedem,
Răbdare, s-aşteptăm, avem.
26 Dar Duhul, sprijin ni S-a dat,
Şi ne ajută, ne-ncetat,
În slăbiciune, căci nu ştim,
Când ne rugăm, cum să vorbim.
De-aceea, Duhul mijloceşte
Şi-n locul nostru, El vorbeşte,
Scoţând suspine negrăite,
Spre a fi, rugile, primite.
27 Iar Cel care, din cer, scrutează
Şi, inimile, cercetează,
Vede dorinţa Duhului
Şi ştie năzuinţa Lui;
Astfel dar, Duhul osteneşte
Şi, pentru sfinţi, El mijloceşte,
În faţă stând, la Dumnezeu,
După a Lui voie, mereu.”
28 „Pe de-altă parte, s-a vădit
Că lucrurile – negreşit –
Întotdeauna, se adună,
Şi că lucrează împreună,
Numai spre binele celor
Cari dovedit-au – fraţilor –
Că Îl iubesc pe Dumnezeu,
Deci, pentru cei chemaţi, mereu,
Să fie după planul Lui,
Deci, după placul Domnului.
29 Pe cei pe cari i-a cunoscut,
Mai dinainte i-a ştiut
Şi-a hotărât ca ei să vie
Mai dinainte, ca să fie,
Apoi, asemeni chipului
Pe care-l are Fiul Lui,
Ca între mai mulţi fraţi, astfel,
Să poată fi Cel dintâi, El.
30 Pe-acei care, mai dinainte
I-a hotărât – luaţi aminte –
Că El, pe dată, i-a chemat,
Iar după ce i-a adunat,
I-a socotit neprihăniţi.
Pe cei ce-s astfel socotiţi –
Pe care El i-a hărăzit –
În urmă, i-a şi proslăvit.
31 Deci, ce va spune orişicare,
În faţa ăstor lucruri, oare?
Dacă e Dumnezeu cu noi,
Cine ne e-mpotrivă-apoi?
32 Pe al Său Fiu, nu L-a cruţat,
Ci jertfă, pentru noi, L-a dat.
Şi-atuncea, cum oare – odată –
Nu ne va da, fără de plată,
Orişice lucru, cari, astfel,
Va fi primit cu tot cu El?
33 Dar cine, oare, va-ncerca,
O pâră, de a ridica
Contra acelor care sânt
Aleşi, ai Domnului Cel Sfânt?
Pentru că ei sunt socotiţi,
De către El, neprihăniţi!
34 Deci, cine o să îndrăznească,
Pe-aceştia, să îi osândească?
Iată, Hristosul a murit!
Ba, mai mult, s-a adeverit
Că după ce a înviat,
În cer S-a dus, unde a stat
La dreapta Domnului apoi,
Să mijlocească pentru noi.
35 Şi cine o să reuşească –
Pe noi – ca să ne despărţească
De-a lui Hristos iubire, oare?
Necazul, strâmtorarea mare,
Sau poate că vreo prigonire,
Ori foametea de peste fire,
Sau lipsa straielor cumva,
Primejdia, sau altceva,
Ori sabia? Ce-aveţi de zis?
36 Prea bine ştim că este scris:
„Din a Ta pricină, sortiţi –
Morţii – suntem, şi socotiţi
Drept nişte oi, pentru tăiat.”
37 Totuşi, vă spun adevărat,
Că-n toate lucrurile – noi –
Suntem biruitori apoi,
Doar prin Acel cari, negreşit,
Întotdeauna, ne-a iubit.
38 Căci eu sunt bine-ncredinţat,
Cum că nimica, niciodat’ –
Nici moartea şi nici viaţa dar,
Îngeri sau stăpâniri măcar,
Puteri sau lucruri pieritoare,
Şi nici acelea viitoare,
39 De-asemenea, nici înălţimea,
Şi tot aşa nici adâncimea,
Precum şi nici orice făptură –
Nu va putea fi în măsură
Să ne despartă – vă spun eu –
De dragostea lui Dumnezeu,
Aflată – după cum v-am spus –
În Domnul nost’, Hristos Iisus.”