1 „Nu ştiţi voi, oare, fraţilor –
Căci eu vorbesc, acum, celor
Care ştiu Legea – cum că ea,
În stăpânire-l va avea
Pe om, atât doar, cât trăieşte?
2 Căci dacă se căsătoreşte,
Femeia care-i măritată,
De-al ei bărbat, este legată,
Prin Lege, numai cât trăieşte
Bărbatul; ea se pomeneşte
A fi de legea-i dezlegată,
Când soţu-i moare. Astfel, iată,
3 Că dacă se căsătoreşte –
Atâta timp cât îi trăieşte
Soţul, cu care-i măritată –
Cu-n alt bărbat, ea e chemată
Preacurvă. Însă, dacă moare
Primul bărbat, nu este oare,
De către Lege, dezlegată?
Ba da, şi-n urmă, măritată
Dacă va fi cu-n alt bărbat,
Acest fapt nu-i considerat
Precum că este drept curvie,
Iar ea, preacurvă, n-o să fie.
4 Tot astfel – fraţii mei – şi voi,
Prin trupul lui Hristos, apoi,
Faţă de Lege, aţi murit
Şi-atuncea voi aţi devenit
Ai altuia – ai Celui Sfânt,
Cari înviat-a din mormânt –
Ca astfel, pentru Dumnezeu,
Roade s-aduceţi, tot mereu.
5 Pe vremea-n care noi trăiam
Şi când supuşi firii eram,
Aveam o patimă firească,
Prin firea noastră pământească.
Ea-i patima păcatelor,
Care, de Lege – fraţilor –
Mereu fusese aţâţată,
Pentru că ea era aflată
În ale noastre mădulare,
Făcându-ne, pe fiecare,
Să dăm un rod cari să ne poarte,
Cu siguranţă, către moarte.
6 Dar iată – fraţii mei iubiţi –
Am fost – de Lege – izbăviţi,
Căci morţi suntem – se înţelege –
Acum, faţă de astă Lege,
Care – aşa cum aţi văzut –
Neîncetat, robi ne-a ţinut.
Dar izbăviţi, noi ne găsim
Şi trebuieşte ca să ştim,
De-acum, într-un duh nou, mereu,
Să Îi slujim, lui Dumnezeu,
Nu după slova dovedită
Că a ajuns a fi-nvechită.”
7 „Deci, ce vom zice? Nu cumva,
Legea aceasta e ceva,
Ce se vădeşte păcătos?
Nu! Nicidecum! Căci, ne-ndoios,
Întreg păcatul – se-nţelege –
L-am cunoscut numai prin Lege.
De pildă, iată, am văzut
Precum că nu aş fi ştiut
Ce-i pofta, până nu fusese
Legea cari, tot mereu, spusese
„Să nu pofteşti!”. Vedeţi dar voi,
8 Păcatul a găsit apoi,
Prilejul cel mai potrivit,
Şi-n mine, pofte-a zămislit;
Căci mort era – se înţelege –
Păcatu-n lume, fără Lege.
9 Odinioară, când eram
Fără vreo Lege, eu trăiam.
Dar când porunca a fost dată,
Păcatul a-nviat de-ndată,
În timp ce eu m-am pomenit,
Atunci, prin el, că am murit.
10 Astfel, porunca hărăzită
Mie, spre a-mi fi dăruită,
În urmă, viaţa, s-a vădit,
Că moarte, mi-a pricinuit.
11 Pentru că ea, prilej a dat,
Păcatului, ce, imediat,
Venit-a şi m-a amăgit
Şi – prin poruncă – m-a lovit,
Cu moartea. Iată, am văzut –
12 Şi este bine de ştiut –
Că Legea-i sfântă, negreşit,
Şi că porunca-i s-a vădit
Sfântă, mereu, dreaptă şi bună.
13 Dar, cineva poate să spună:
„Atunci, un lucru bun mi-a dat
Moartea? Aşa s-a întâmplat?”
Nici vorbă! Fără îndoială,
În felu-acesta, la iveală,
Mai mult, acum, s-a arătat
Cum e – de fapt – acest păcat,
Căci mi-a adus moartea, vă spun,
Chiar printr-un lucru ce e bun.
Astfel, păcatul, ne-ndoios,
Se-arată a fi păcătos
Din cale-afară, dovedit
De faptul că el s-a slujit,
Mereu, doar de acea poruncă,
Şi-asupra mea, moarte aruncă.”
14 „Într-adevăr, duhovnicească
E Legea; să nu se-ndoiască
Nimeni, de acest fapt. Dar eu
Sunt pământesc şi, tot mereu,
Sunt rob, păcatului vândut.
15 Nu ştiu ce fac sau ce-am făcut:
Nu fac ceea ce aş vrea eu,
Ci fac tot ce urăsc, mereu.
16 Deci, dacă nu fac ce doresc,
Prin acest fapt mărturisesc
Că este bună astă Lege;
17 Şi-atunci, nu ea – se înţelege –
Va face lucrul arătat,
Ci săvârşit e de păcat,
Pentru că el şade în mine.
18 Într-adevăr, iată, ştiu bine –
Şi, cu durere, pot să spun –
Că n-am în mine, nimic bun;
Nimic bun n-o să se găsească
Ascuns, în firea pământească.
Vreau să fac bine – am voinţă –
Dar văd că mi-e cu neputinţă.
19 Căci binele ce îl doresc,
Nu pot, nicicând, să-l împlinesc,
Dar răul ce nu-mi e pe plac –
Şi nu-l doresc – acela-l fac.
20 Şi dacă astfel făptuiesc
Lucruri pe cari nu le voiesc,
Nu-s eu acela ce le face,
Ci este cel ce nu-mi dă pace:
Este păcatul cari, ştiu bine,
Precum că locuieşte-n mine.
21 Vă rog, acum, a mă-nţelege.
Găsesc în mine, astă lege:
Vreau să înfăptuiesc doar bine,
Dar răul e lipit de mine.
22 Căci după omul interior,
Mărturisesc dar, fraţilor,
Că Legea de la Dumnezeu,
Plăcută-mi este, tot mereu.
23 În ale mele mădulare,
Neîncetat, simt cum apare
O lege ce-i deosebită,
Luptând cu legea dobândită
Şi acceptată de-a mea minte.
Aceasta – să luaţi aminte –
Rob m-a făcut, neîncetat,
Al legii date de păcat,
De care-am zis că loc îşi are
În ale mele mădulare
Şi care-n gheara ei mă ţine.
24 Atâta spun: O, vai de mine,
Căci iată, sunt nenorocit!
De cine, fi-voi izbăvit,
De trupul care-o să mă poarte,
Neîncetat, doar către moarte?…
25 Dar mulţumiri fie, mereu,
Aduse, pentru Dumnezeu,
Prin Domnul nost’, Hristos Iisus.
Astfel, cu mintea, ţintesc sus,
Ca să-I slujesc lui Dumnezeu;
Cu firea, însă, este greu,
Căci firea mea e pământească
Şi, astfel, o să mă silească
Să îi slujesc păcatului,
Fiind supusă legii lui.”