1 „Deci, ce vom zice, aşadar?
Ca să ne crească acest har –
Adică să îl înmulţim –
Trebuie să păcătuim?
2 Nu, nicidecum, căci – negreşit –
Dacă, acuma, am murit
Faţă de ăst păcat, voim,
Tot în păcate, să trăim?
3 Dar, oare, nu cunoaşteţi voi,
Că toţi aceia dintre noi,
Care-n Hristos am căpătat
Acel botez, ne-am botezat –
De fapt – în moartea Domnului?
4 Deci, prin botezu-n moartea Lui,
Atunci când fost-am botezaţi,
Cu El – odată – îngropaţi,
Ne-am pomenit a fi şi noi;
Căci după cum Hristos apoi,
Prin slava Tatălui Cel Sfânt,
A înviat şi, din mormânt,
Afară-n urmă a ieşit,
La rândul nostru – negreşit –
Şi noi trăim o viaţă nouă.
5 Iată, vă spun, acuma, vouă,
Că dacă am ajuns la fel –
Să fim asemenea cu El –
Prin moartea asemănătoare,
La fel vom fi-ncontinuare –
Deci una – printr-o înviere
Care, asemeni Lui, se cere.
6 Prea bine cred că ştiţi şi voi,
Precum că omul vechi, din noi,
Cu El – odată – nevoit
Era, să fie răstignit,
Ca ăst trup, al păcatului,
Să fie, de puterea lui,
În felu-acesta, dezbrăcat,
Să nu mai fim robi, sub păcat.
7 Căci omul care a murit,
De drept, acela-i izbăvit,
De-al său păcat. Aflaţi dar voi,
8 Că dacă, cu Hristos, şi noi
Ştim că deodată am murit,
Credem atuncea, negreşit,
Că şi cu viaţa e la fel
Şi vom trăi, mereu, cu El,
9 Căci ştim cum că Hristosul care
A călcat moartea în picioare –
Atuncea când a înviat –
N-o să mai moară, niciodat’ –
Moartea nemaiputând, astfel,
Să stăpânească, peste El.
10 Prin felu-n care a murit,
Pentru păcat, El a plătit
Odată pentru totdeauna;
Iar dacă ştiţi aceasta una,
Pricepeţi dar, că El, mereu,
Trăieşte pentru Dumnezeu.
11 Deci, faţă de păcat – şi voi –
Morţi, să vă socotiţi apoi,
Şi vii, doar pentru Cel de Sus,
Prin Domnul nost’, Hristos Iisus.
12 Astfel, păcatul – fraţilor –
În trupul vostru muritor,
Să nu mai dormiteze-acum;
Să nu călcaţi pe al său drum.
De-al său îndemn, să n-ascultaţi,
Iar poftele, să nu-i urmaţi.
13 Nu daţi în stăpânirea lui –
Adică-n a păcatului –
Nicicând, a voastre mădulare,
Pe cari, al vostru trup le are,
S-ajungă – împotriva firii –
Unelte-ale nelegiuirii.
Ci dăruiţi-vă, mereu –
Voi înşivă – lui Dumnezeu,
Drept vii, din morţi, precum eraţi.
Deci voi, lui Dumnezeu le daţi
Pe ale voastre mădulare,
Spre a fi, astfel, fiecare,
Unelte de neprihănire.
14 Iată, vă dau, acum, de ştire,
Cum că păcatul n-o să poată,
Drept robi, ca să vă mai socoată,
Căci, peste voi, nu stăpâneşte,
Fiindcă nu se mai găseşte
Nimeni, din voi, sub Lege dar,
Pentru că toţi sunteţi sub har.”
15 „Însă acuma, ce urmează?
Să tot greşim, căci nu contează,
Pentru că nu suntem sub Lege,
Ci stăm sub har? Se înţelege,
Că nu putem să ne gândim
Că-i voie să păcătuim.
16 Nu ştiţi că dacă robi vă daţi
Cuiva, ca să îl ascultaţi,
Sunteţi robiţi de-acela care
Are a voastră ascultare –
Fie că este un păcat
Care spre moarte-i îndreptat,
Fie că-i vorba de-o pornire
Cari duce la neprihănire?
17 Aceste toate fiind spuse,
Vor trebui a fi aduse,
Din partea voastră, tot mereu,
Doar mulţumiri, lui Dumnezeu:
Când robi aţi fost voi, în păcat,
El va făcut de-aţi ascultat,
În inimi, de dreptarul care
Această-nvăţătură-l are,
Pe care voi aţi auzit-o
Şi-n urmă, iată, aţi primit-o.
18 Acuma, trebuie să ştiţi
Că dacă fost-aţi izbăviţi
De sub păcat, robi – aţi văzut –
Neprihănirii, v-aţi făcut.
19 În felul vostru, omenesc,
Eu am dorit să vă vorbesc,
Din pricină că fiecare,
O fire pământească, are.
Aşa precum voi aţi făcut –
În vremea care a trecut –
Din ale voastre mădulare,
Nişte unelte – roabe – care
Slujeau necurăţiilor,
Precum şi făr’delegilor –
Încât, apoi, v-aţi pomenit
Că făr’delegi aţi săvârşit –
La fel, acuma, fiecare,
Din ale sale mădulare,
Să facă roabe destinate
A fi neprihănirii date,
Ca la sfinţirea voastră, voi
S-ajungeţi, în ăst fel, apoi!
20 Să ştiţi, când faţă de păcat,
Drept robi, cu toţii, v-aţi aflat,
Slobozi – după a voastră fire –
Voi, faţă de neprihănire,
Eraţi, atuncea, socotiţi.
21 Şi ce-aţi făcut? Vă amintiţi?
Ce roade aţi adus? Ei bine,
Roade de cari vă e ruşine,
Pentru că ştie fiecare
Că toate lucrurile care,
La început, le-aţi săvârşit,
Au plată, moartea, la sfârşit.
22 Acuma dar, când vă găsiţi,
De tot păcatul, izbăviţi –
Şi aţi ajuns a fi, mereu,
Robi numai pentru Dumnezeu –
Aţi dobândit – ca rod – sfinţirea
Şi-apoi, în urmă, nemurirea,
Căci viaţa cea vremelnică
Se varsă-n viaţa veşnică.
23 Iată că moartea e lăsată,
Pentru păcat, a fi drept plată.
Însă, acum, darul pe care,
Pentru noi, Dumnezeu îl are,
E viaţa veşnică – v-am spus –
În Domnul nost’, Hristos Iisus.”