1 „Bine-l primiţi – cu-ngăduinţă –
Pe cel cari slab e, în credinţă.
La vorbă, să nu vă lungiţi,
Despre păreri de care ştiţi
Că-s îndoielnice vădite,
Ci trebuie-a fi ocolite.
2 Unul va crede că, de toate –
Ca să mănânce – de vrea, poate.
Un altul cari slab se vădeşte,
Doar cu verdeţuri se hrăneşte.
3 Cel ce mănâncă, nu-ndrăznească
Pe altul să-l dispreţuiască,
Dacă acela nu mănâncă.
De-asemenea, oprit e, încă,
Acela care n-a mâncat,
Ca să îl judece de-ndat’,
Pe celălalt, căci – negreşit –
De Dumnezeu, a fost primit.
4 Cine eşti tu, spre a putea
Să judeci, robul altuia?
Dacă rămâne în picioare,
Sau dacă pică – frăţioare –
Nu-i treaba ta – nu-i robul tău;
Treabă-i pentru stăpânul său.
Dar totuşi, iată că el are
Ca să rămână în picioare –
Căci Dumnezeu are putere,
Şi îi va da, după plăcere,
Tăria, pentru a putea
Ca, în picioare, el să stea.
5 O zi, anume e văzută –
De unul – şi-ntr-un fel, ţinută.
Dar altul – diferit de el –
Ia, toate zilele, la fel.
În mintea sa dar, fiecare
S-aibă deplină-ncredinţare.
6 Acelui om cărui îi place,
Ca între zile, de a face
Deosebiri, să ştiţi că el,
Doar pentru Domnul face-astfel.
Iar cu acel care, din fire,
Nu face vreo deosebire
A zilelor, este la fel:
Nu face, pentru Domnul, el.
Cine mănâncă, tot mereu,
Mănâncă pentru Dumnezeu,
Căci Îi aduce mulţumire.
De-asemenea, vă dau de ştire
Precum că şi acela care
S-a abţinut de la mâncare,
Tot pentru Domnul n-a mâncat.
Prin felu-n care-a procedat,
Lui Dumnezeu, I-a mulţumit.
7 Într-adevăr, e dovedit
Că nimeni dintre voi – ştiu bine –
Că nu trăieşte pentru sine,
Iar pentru sine, negreşit,
Nimeni, nicicând, nu a murit.
8 Căci, pentru Dumnezeu, trăim
Şi-asemeni, pentru El, murim.
Chiar dacă-n viaţă suntem noi
Sau chiar dacă murim apoi,
Să spunem – siguri – noi putem,
Cum că ai Domnului, suntem.
9 Iată, Hristosul – negreşit –
Pentru aceasta a murit
Şi-apoi, în urmă, a-nviat;
Căci doar aşa a căpătat
Putere, peste-ntreaga fire,
Ca să îi aibă-n stăpânire
Pe toţi cei vii, de pe pământ,
Dar şi pe cei care morţi sânt.
10 Dar pentru ce – te întreb eu –
Îţi judeci fratele, mereu?
Sau pentru ce-l dispreţuieşti,
Pe frate’ tău? Să te gândeşti
Că toţi avem a merge-odată,
La scaunul de judecată,
Al lui Hristos, precum s-a zis
11 Şi cum e, în Scriptură, scris:
„Mă jur, acum, pe viaţa Mea,
Că orice om va-ngenunchea
‘Nainte-Mi” – zice Dumnezeu –
„Şi toţi Mă vor slăvi, mereu.”
12 Deci, fiecare dintre noi,
Seamă are să dea, apoi –
De sine însuşi – Domnului,
Când va şedea în faţa Lui.”
13 „Deci haideţi ca să încercăm,
Pe alţii, să nu-i judecăm.
Mai bine e, dragii mei fraţi,
Ca voi, atenţi, să judecaţi,
Mereu, ceea ce săvârşiţi
Voi înşivă, ca să nu fiţi
O piatră pentru poticnire –
Prilejul de păcătuire –
Pentru al vostru frate, care
Nu este ca şi voi de tare.
14 Eu ştiu – şi sunt încredinţat –
Cum că nimic nu-i necurat,
În sine, în Hristos Iisus.
Deci, din acest motiv, am spus:
E necurat lucrul acel,
Doar pentru cine crede-astfel.
15 Dar săvârşeşti un lucru rău,
Când îi aduci, fratelui tău,
Atât de multă întristare,
Pornind doar de la o mâncare.
Prin acest lucru, dovedeşti,
Că-n dragoste, tu nu mai eşti!
Nu-l nimici – te rog frumos –
Pe-acela pentru cari, Hristos –
Cum ştii prea bine – a murit,
Prin ceea ce tu ai gătit!
16 Nu faceţi ca al vostru „bine”,
„Rău”, pentru alţii, a se ţine.
17 Împărăţia – vă spun eu –
Cari este a lui Dumnezeu,
Nu e-n mâncări şi băutură.
În Ea găseşti, făr’ de măsură,
Neprihănirea ce te-mbie,
Pacea şi multă bucurie.
Să ştiţi că toate-acestea sânt
Aflate doar în Duhul Sfânt.
18 Cel cari, în acest fel – frumos –
O să-L slujească pe Hristos,
Plăcut este, de Dumnezeu,
Iar oameni-l cinstesc mereu.
19 Aşadar, voi să încercaţi,
Neîncetat, ca să umblaţi,
Doar după lucrurile care
Dau pacea, cu îndestulare,
Şi care au să se vădească
Precum că pot să ne zidească.
20 Nu nimici – te rog dar, eu –
Un lucru al lui Dumnezeu,
Pentru acea simplă mâncare!
La drept vorbind – ştiu – fiecare
Din aste lucruri, sunt curate.
Totuşi, atuncea când un frate,
Văzându-mă că am mâncat
Din ele, s-a împiedicat,
Acestea – pentru a lui fire –
Prilej vor fi, de poticnire.
În mijloc de cădere are
Să se prefacă-acea mâncare,
Şi-atuncea – pentru frate’ tău –
Aceasta este ceva rău.
21 E bine, carne – dacă vrei –
Să nu mănânci, şi să nu bei
Nici vinuri, ci să te fereşti
Şi, ne-ncetat, să te păzeşti
De orice lucru care, rău,
Este văzut, de frate’ tău,
Fiind prilej de poticnire,
Sau de cădere, ori slăbire.
22 Încredinţarea ta, să ştii,
Doar pentru tine, să o ţii,
Ca să ţi-o ştie Dumnezeu.
Ferice zic, va fi, mereu,
De-acel cari nu se osândeşte
În ceea ce „bine” găseşte.
23 Însă, cel care s-a-ndoit –
Şi a mâncat – e osândit,
Căci el, nu din încredinţare,
Mănâncă, din acea mâncare.
Vă spun dar, să se ştie bine,
Că tot ceea ce nu ne vine
Dintr-o încredere, luat
Are să fie, drept păcat.”