1 „O întrebare-acuma am:
Strămoşul nostru – Avraam –
Ce a putut primi el, oare,
Doar prin credinţa ce o are?
2 Avram – dacă e socotit,
Prin fapte, drept neprihănit –
Se poate lăuda, mereu,
Dar nu faţă de Dumnezeu.
3 Mai ţineţi minte ce s-a zis,
Ceea ce, în Scripturi, s-a scris?
„Avram, pe Domnul, L-a crezut
Şi, acest lucru, a plăcut;
Iar Dumnezeu l-a socotit
Precum că e neprihănit.”
4 Aceluia care lucrează,
O plată i se datorează,
Iar plata ce-i e cuvenită,
Nu îi e, drept har, socotită,
Căci plata care i s-a dat
Îi este dreptul datorat.
5 Acuma dar, omul acel
Cari nu lucrează, însă, el,
Credinţă numai, dovedeşte,
În Cel care îl socoteşte –
Pe păcătos – neprihănit,
Ajunge-va ca socotit
Să-i fie felul de gândire –
Credinţa lui – neprihănire.
6 David îi spune „fericit”,
Celui pe cari, neprihănit,
Ajunge-a-l socoti, mereu –
Fără de fapte – Dumnezeu.
7 „Ferice este” – zice el –
„Neîncetat, de omu-acel
Cu făr’delegi şi cu păcate,
Acoperite şi iertate!
8 Ferice e de omul care,
În seamă, Dumnezeu nu are
Să îi mai ţină nici un rău,
Iertându-l de păcatul său.”
9 Dar astă „fericire”, oare,
O au numai aceia care
Se află, împrejur, tăiaţi,
Sau poate şi cei netăiaţi?
Căci zicem – cum am amintit –
Că „lui Avram, i-a socotit
Domnul, credinţa arătată,
Neprihănire”. Totodată,
10 Întreb: cum i s-a socotit
Credinţa? După ce-a primit
Tăierea, precum Legea cere,
Sau înainte de tăiere?
Nu când era-mprejur tăiat,
Ci pe când fost-a netăiat.
11 Tăierea împrejur – ştiţi voi –
Dată drept semn i-a fost, apoi,
Ca o pecete ce-a-ntărit
Neprihănirea ce-a primit
Prin crezul ce l-a arătat,
Pe când fusese netăiat.
Şi toate-acestea, fraţilor,
Spre a fi tatăl tuturor
Celor ce cred, dar netăiaţi,
Sunt, împrejur, acum, aflaţi,
Ca să le fie socotită –
Şi lor – credinţa dovedită,
Neprihănire. Totodată,
12 Avram trebuie a fi tată
Şi pentru cei cari, netăiaţi,
Sunt, împrejur, acum, aflaţi,
Care credinţă-au arătat
Şi care, astfel, au călcat
Pe urma ce a fost lăsată
De către-Avram – al nostru tată –
Pe vremea când, nimeni, din jur,
Nu se tăiase, împrejur.”
13 „Făgăduinţa Domnului,
Pentru Avram şi toţi ai lui –
Pe baza cărei, avem ştire,
Că lumea-i fi-va moştenire –
Într-adevăr, n-a fost făcută
Pe baza Legii, ci ţinută
Numai pe-acel temei pe care,
Neprihănirea doar îl are
Şi care este dobândită
Printr-o credinţă dovedită.
14 Căci dacă sunt moştenitori
Doar cei ce-s aparţinători
De Lege – şi se ţin de ea –
Credinţa nu va mai avea
Nici o valoare-atunci, căci iată,
Zadarnică ea se arată,
Iar dacă e zădărnicită,
Făgăduinţa-i nimicită.
15 Pentru că Legea, cum se ştie,
Aducătoare-i de mânie.
Unde nu-i lege, se-nţelege
Că nu vor fi călcări de lege.
16 Moştenitori – s-aveţi ştiinţă –
Făcuţi vor fi, doar prin credinţă,
Căci se doreşte, aşadar,
Ca ei, făcuţi a fi, prin har,
Pentru a fi chezăşuită
Făgăduinţa dăruită
Întregii seminţii, pe care,
Părintele Avram o are:
Nu numai pentr-o seminţie,
Care – aşa precum se ştie –
Sub Lege-acuma, e aflată,
Ci şi pentru aceea dată
Doar de credinţa ei cea mare,
Cari este asemănătoare
Cu-a lui Avram, al nostru tată –
17 Aşa precum s-a scris odată:
„Te-am rânduit, ca tu să vii
Şi, pentru mulţi, tată, să fii.”
În faţa Domnului, astfel,
Tată al nostru, este el,
Căci el, pe Domnul, L-a crezut
Şi, prin credinţă, a ştiut
Că El, pe morţi, îi înviază,
Că-n faţa Lui se-nfăţişează
Lucruri care nu au fiinţă,
Venind după a Sa voinţă.
18 Nădăjduind neîncetat –
Şi-atunci când nu s-a arătat
Nici o nădejde – a crezut
Şi-n felu-acesta a putut
S-ajungă, multor neamuri, tată,
Precum i s-a promis odată:
„Nespus de mult, te voi sălta
Şi voi spori sămânţa ta”.
19 Şi pentru că s-a dovedit
Tare-n credinţă, n-a privit
La trupul său ce-mbătrânise –
Aproape-un secol împlinise –
Şi nici la Sara, cari, nici ea,
Copii, să aibă, nu putea.
20 Nicicând, Avram nu s-a-ndoit,
De ce i-a fost făgăduit,
De Dumnezeu – prin necredinţă –
Ci tare, în a sa credinţă,
Slavă I-a dat, lui Dumnezeu,
21 Încredinţat, că El, mereu,
Tot ceea ce făgăduieşte,
Cu siguranţă, împlineşte.
22 Astfel, credinţa lui vădită,
„Neprihănire-i socotită”.
23 Cuvintele care s-au scris –
Adică ceea ce v-am zis,
Cum că „credinţa-i dovedită,
Neprihănire-i socotită” –
Nu-i pentru el doar, căci, apoi,
24 Scrise au fost şi pentru noi,
Care, în urmă, am venit,
Ca să ne fie socotit
Şi crezul nostru-n acest fel,
Pentru că noi credem în Cel
Cari, din mormânt, L-a ridicat
Pe Domnul nost’, când L-a-nviat,
Din moarte, pe Hristos Iisus.
25 El a fost dat, precum am spus,
Pentru a noastră făr’delege
Şi a-nviat – se înţelege –
Pentru că fost-am socotiţi
A fi şi noi, neprihăniţi.”