1 „Apoi, când iarăşi m-am uitat,
Alt înger mi s-a arătat.
Era puternic şi-a pornit,
Din cer, în nor învăluit.
Purta, de-asupra capului,
Un arc al curcubeului.
Faţa-i era ca soarele,
Şi stâlpi de foc, picioarele.
Din cer se pogora uşor,
Învăluit fiind în nor.
2 În mâini, o carte, el avea,
Pe cari, deschisă, o ţinea.
A pus piciorul drept, pe mare,
Iar stângul, pe pământul tare.
3 Apoi, puternic, a vorbit,
Parcă un leu ar fi răgit.
Când acest înger a strigat,
Şi tunetele-apoi, de-ndat’,
Îşi sloboziră glasul lor –
Iar numărul tunetelor
E şapte. Când le-am auzit,
4 Eu eram gata, pregătit,
Ca, pe condei, mâna a pune,
Să pot să scriu, tot ce vor spune.
Atunci, un glas venit de sus –
Din ceruri – în ăst fel, mi-a spus:
„Nu scrie, ce ai auzit!
Pecetluieşte ce-au rostit
Acuma, tunetele-acele,
Cari, şapte-n număr, au fost ele!”
5 Iar îngerul acela care
Şedea cu un picior pe mare,
Iar cu un altul, pe pământ,
Şi-a înălţat dreapta, în vânt.
Când braţul şi l-a ridicat,
6 Spre ceruri, el a şi jurat
Pe Cel care-i nemuritor
Şi-i viu, în vecii vecilor,
Acela care a făcut
Tot ceea ce este văzut –
Şi cer şi mare şi pământ
Şi toate câte-n ele sânt –
Că nu mai e timp de pierdut,
7 Şi totul fi-va cunoscut,
În zilele acelea-n care
Al şaptelea înger apare.
Atunci când mâna îşi va pune
Pe trâmbiţă şi o să sune
Apoi, din ea, taina pe care
Al nostru Dumnezeu o are,
Se va sfârşi, fiind făcută,
La toată lumea, cunoscută,
După o veste bună, dată,
Demult – în vremea-ndepărtată –
Spre bucuria tuturor
Robilor Săi, prorocilor.
8 Glasul pe cari l-am auzit
Din ceruri, iarăşi mi-a vorbit:
„Du-te şi ia cartea pe care
Îngeru-n mâna sa, o are –
Cel care în picioare-a stat,
Pe mare, cât şi pe uscat!”
9 Atunci, la înger, eu m-am dus,
Şi, cartea, să mi-o dea, i-am spus.
„Ia-o, mănânc-o!” – mi-a zis el –
„Şi vei simţi în acest fel,
Că pântecul ţi-l amărăşte,
În timp ce gura ţi-o-ndulceşte.
Mai dulce-n gură-ţi va fi ea,
Decât mierea îţi va părea.”
10 Eu, cărticica, am luat-o,
Din mâna lui, şi am mâncat-o.
În gură, dulce mi-a părut –
Ca mierea – dar mi s-a umplut
Pântecu-n urmă – pot a spune –
De foarte mulă-amărăciune.
11 Apoi mi-a spus: „Ai să vorbeşti,
Din nou, şi ai să proroceşti,
Despre noroade, de-mpăraţi
Cari peste ele-s aşezaţi,
De limbi şi neamuri care sânt
Pe faţa-ntregului pământ.”