1 „O trestie mi s-a adus –
Ca o prăjină – şi mi-au spus:
„Te scoală, ia prăjina dată,
Şi du-te de măsoară-ndată,
Clădirea Templului pe care,
Al nostru Dumnezeu îl are,
Altarul şi norodu-acel,
Care, mereu, se-nchină-n el.
2 Dar curtea din afara lui –
Adică cea a Templului –
Să n-o măsori, pentru că, iată,
Aceasta e, la Neamuri, dată,
Şi-apoi, trei ani şi jumătate,
Rămâne-va sfânta cetate,
Pe mâna Neamurilor care
Au să o calce, în picioare.
3 Pe martorii cei doi, ai mei,
Îi pun să prorocească. Ei,
În vremea-n care au să vie,
În lume, au să stea o mie
Şi două sute şi şaizeci
De zile. Pe-ale ei poteci,
În timpul care le-a fost dat,
În saci doar, se vor fi-mbrăcat.
4 Să ştii dar, că aceştia doi,
Cei doi măslini sunt, iar apoi,
Tot ei sunt sfeşnicele-acele
Care tot două sunt şi ele,
Şi stau, mereu, în faţa Lui –
A Domnului pământului.
5 Dacă încearcă cineva,
Ca să le facă rău, cumva,
Din gură, ei vor scoate foc
Şi mistuiţi vor fi, pe loc,
Vrăjmaşii lor; căci negreşit,
Aceia cari vor fi dorit,
Rău să le facă celor doi,
În ăst fel, vor pieri apoi.
6 Să-nchidă cerul, vor putea,
Iar ploaia nu va mai cădea,
În zilele lucrării lor.
Ei au, asupra apelor,
Puteri, putând ca să le facă,
În sânge, ca să se prefacă.
De câte ori au să dorească,
Pământul, pot ca să-l lovească,
Cu orişice nenorocire,
7 Iar când a lor mărturisire
Are să fie încheiată,
Fiara, cari e-n Adânc aflată,
Din hăuri, va ieşi apoi,
Şi va purta, cu ei, război.
În felu-acesta, au să piară,
Căci vor fi biruiţi, de fiară.
8 Ale lor trupuri, fără viaţă,
Zăcea-vor, în acea piaţă,
Ce, în cetate, se găseşte –
Cetate cari, duhovniceşte,
„Sodoma” şi „Egipt” se cheamă –
Unde a fost – de bună seamă –
Însuşi al lor Domn, răstignit.
9 Ca să îi vadă – negreşit –
Atunci, acolo, au să vie
Oameni din orice seminţie,
Din orice neam şi-orice popor,
Indiferent de limba lor.
Apoi, trei zile jumătate,
Ei au să steie în cetate,
Ca să privească, în piaţă,
La trupurile fără viaţă,
Ne-ngăduind a fi luate,
Pentru a fi înmormântate.
10 Locuitorii care sânt
Pe faţa-ntregului pământ,
Cuprinşi vor fi, de bucurie,
Şi-apoi, cu mare veselie,
Daruri, îşi vor trimite ei,
Căci au murit proroci-acei
Care, mereu, i-au chinuit,
În vremea-n care au trăit.
11 Însă când fi-vor încheiate
Cele trei zile jumătate,
Duhul de viaţă cari, mereu,
Este aflat la Dumnezeu,
Are să intre în cei doi,
Iar ei vor învia apoi.
De jos, se vor fi ridicat,
Iar spaima-i va cuprinde-ndat’
Pe toţi cei care i-au văzut
Că morţi au fost, la început.
12 Apoi, din cer, s-a auzit
Un glas cari astfel a vorbit:
„Suiţi-vă aici!” Un nor
I-a ridicat, spre cer, uşor,
Şi nimeni nu i-a mai văzut.
13 Peste pământ, s-a abătut,
Atuncea, un cutremur mare,
Cari, să dărâme-a fost în stare,
A zecea parte, din cetate.
Dintre fiinţele aflate
Atunci, acolo, şapte mii
S-au şters, din rândul celor vii.
Oamenii care au scăpat
S-au îngrozit şi slavă-au dat,
Acelui care e, mereu,
Al cerurilor Dumnezeu.
14 A doua mare încercare
S-a dus, dar în curând, apare
A treia care-o să lovească
Întreaga fire pământească.
15 Din trâmbiţa ce o avea,
Când îngerul al şaptelea
A răsunat, am auzit,
Glasuri, în cer, care-au rostit:
„Împărăţia lumii, iată,
Acuma chiar, a fost luată,
Trecând în mâna Domnului,
Precum şi a Hristosului
Cari este-al Său. În acest fel,
În veci, va-mpărăţi doar El.”
16 Bătrâni-aceia care sânt
În faţa Tatălui Cel Sfânt,
Pe scaunele de domnie –
Şi care, după cum se ştie,
Că douăzeci şi patru sânt –
S-au închinat pân’ la pământ,
‘Nainte-I stând, lui Dumnezeu,
17 Zicând: „Îţi mulţumim, mereu,
Atotputernicule mare,
Pentru că Tu – o, Doamne tare –
„Cel care este” Te-ai vădit,
„Cel care-a fost”, necontenit,
Şi „Cel ce vine”. Mulţumim,
Căci am văzut şi acum ştim
Că pe puterea Ta cea mare,
Ai pus, acum, al Tău braţ tare
Şi-ai început să-mpărăţeşti
Şi, peste toate, stăpâneşti.
18 Popoarele s-au mâniat,
Însă atunci, s-a arătat
Mânia Ta; căci a venit
Timpul ce fost-a hărăzit,
Ca să-i aduni, la judecată,
Pe morţi, şi să dai o răsplată,
Prorocilor Tăi, sfinţilor
Şi-apoi, de-asemeni, tuturor
Care se tem de al Tău Nume –
Fie că-s mici sau mari, în lume.
Apoi, cei care se vădesc
Cum că pământu-l prăpădesc,
De-a Ta mânie, sunt loviţi
Şi au să fie nimiciţi!”
19 Pe dată, Templu-acela mare,
Pe care Dumnezeu îl are,
În ceruri, s-a descoperit,
În faţa mea, şi am zărit
Chivotul legământului,
În încăperea Templului.
Glasuri, apoi, s-au auzit,
Iar tunetele-au bubuit;
Fulgere, cerul, l-au brăzdat,
Pământul s-a cutremurat
Şi, din înalturi, s-a pornit
O grindină ce l-a lovit
Faţa întregului pământ
Şi toate câte, pe el, sânt.”