1 „Atunci, în cer, s-a arătat,
Un mare semn. Am ridicat
Ochii, în sus, şi am văzut
Că o femeie-a apărut.
Era învăluită-n soare
Şi avea, luna, sub picioare.
Pe cap, cunună minunată,
Purta femeia, însăilată
Fiind, dintr-un şireag de stele,
Cari sunt douăsprezece ele.
2 Acea femeie se vedea,
Că e însărcinată. Ea
Ţipa-n durerile pe care,
Sorocul naşterii le are.
3 Din nou, un semn s-a arătat,
În ceruri. Iarăşi m-am uitat
Şi, un balaur – roşu, mare,
Cu şapte capete, pe care,
Şapte cununi de împărat
Şi zece coarne s-au aflat –
A apărut, în faţa mea.
4 Cu coada, după el, trăgea
A treia parte dintre stele,
Şi, pe pământ – stelele-acele –
În urmă, el le-a aruncat.
Apoi, balaurul a stat
În faţa celei ce avea
Să nască, pentru că voia
Să îi înghită pruncul care,
Trebuia-n lume, a apare.
5 Apoi, femeia a născut
Şi, un fecior, ea a avut,
Care avea să cârmuiască
Toată suflarea omenească –
Deci neamurile care sânt,
Pe faţa-ntregului pământ –
Mereu, cu un toiag de fier.
Acest copil a fost, la cer –
La Dumnezeu – apoi, răpit.
6 Femeia-n urmă a fugit,
Să se ascundă, în pustie,
Pentru a fi, timp de o mie
Şi două sute şi şaizeci
De zile-adăpostită. Deci,
În locu-anume pregătit
De Dumnezeu, ea a venit,
Unde – în vremea amintită –
A trebuit a fi hrănită.
7 În ceruri, s-a iscat apoi,
Un mare şi aprig război,
Când Mielul care a venit,
De ai Săi îngeri însoţit,
Peste balaurul cel mare,
S-a năpustit cu-nverşunare.
Balaurul avea şi el
Oaste de îngeri şi, astfel,
Să ţină piept, a încercat,
Cu disperare, şi-a luptat
8 Cu oastea lui, dar n-a putut,
Ci a sfârşit a fi bătut,
Iar, loc, în cer, nu s-a găsit,
Nici pentru el şi – negreşit –
Nici pentru cei ce-l însoţeau
Şi cari, în slujba lui, erau.
9 Astfel, balaurul cel mare –
Şarpele din vechime, care,
Satan şi Diavol e chemat,
Acela care a-nşelat
Întreaga lume – s-a trezit,
Că, pe pământ, e azvârlit.
Zvârliţi au fost, de-asemenea,
Şi îngerii ce îi avea.
10 Apoi, un glas, am auzit,
În cer, cari astfel a vorbit:
„Iată, venit-a mântuirea,
Puterea, precum şi-mplinirea
Împărăţiei cea pe care
Al nostru Dumnezeu o are,
Şi stăpânirea lui Hristos,
Căci aruncat e-acuma, jos,
Cel care îi pâra, mereu,
Pe-ai noştri fraţi, la Dumnezeu.
11 Ei biruinţă-au câştigat
Prin sângele ce l-a vărsat
Mielul, asupra tuturor,
Şi prin mărturisirea lor.
Nimic nu au precupeţit –
Nici viaţa lor, nu şi-au iubit –
Ci au dorit, mai mult, să moară,
Decât să-şi lase, bunăoară,
Cuvântul mărturiei lor.
12 De-aceea dar, cerurilor –
Şi voi care, în ceruri, staţi –
Acuma să vă bucuraţi!
Dar vai are a fi de voi,
Pământule, şi mare-apoi!
Căci diavolul, pe-al vost’ întins,
A pogorât, fiind cuprins
De o năpraznică mânie,
Pentru că el prea bine ştie
Că timpul său a fost scurtat.”
13 Balaurul – când, aruncat,
Jos, pe pământ, s-a pomenit –
A început şi-a urmărit
Femeia care zămislise,
Copilul cel ce se vădise
A fi de parte bărbătească.
14 Dar ea avea ca să primească
Două aripi – pe cele care
Le-a avut vulturul cel mare –
Ca să se ducă, în pustie,
Hrănită-acolo ca să fie,
Exact trei vremi şi jumătate.
A stat dar, în singurătate,
Departe de puterea lui
Şi de furia şarpelui.
15 Un râu, din gură, a scuipat
Şarpele-atunci, căci a sperat,
Ca apa râului s-o ieie
Şi s-o înece, pe femeie.
16 Însă pământul i-a venit
În ajutor, şi-a înghiţit
Râul, de şarpe, aruncat,
Şi-astfel, femeia a scăpat.
17 Balaurul – furios – apoi,
S-a dus să poarte un război,
Cu rămăşiţa ce-o avea
Femeia, pentru că păzea
Poruncile lui Dumnezeu
Şi pentru că ţinea, mereu,
Cu stăruinţă – oricând, sus –
Mărturisirea lui Iisus.”