1 „Din trâmbiţa ce o avea,
Când îngerul al cincilea
A răsunat, eu am văzut,
O mare stea, cum a căzut
Peste pământ, din cer, de sus.
Acesteia i s-a adus
O cheie să o ţină-n mână,
Ca a Adâncului fântână
Să poată a fi descuiată.
2 Fântâna s-a deschis îndată
Şi, un fum negru-ngrozitor –
Precum e fumul de cuptor –
Spre înălţimi, s-a ridicat.
Văzduhul, tot, s-a-ntunecat,
Iar soarele nu s-a văzut,
De fumul care s-a făcut.
3 Din fumul negru, au ieşit
Nişte lăcuste, ce-au primit,
Pe dată, o putere mare,
Ce este asemănătoare
Cu cea a scorpionilor.
4 Lăcustele, în zborul lor –
Să vatăme – nu trebuiau,
Ierburi, ce pe pământ creşteau,
Şi nici verdeaţa câmpului,
Sau frunzele copacului.
Ele urmau a fi lovit,
Pe cei care nu au primit,
Pe fruntea lor, pecetea care,
Al nostru Dumnezeu o are.
5 Să îi omoare, negreşit
Nu le fusese-ngăduit,
Ci numai să îi prigonească
Cinci luni, şi să îi chinuiască.
Ăst chin e asemănător
Cu chinu-nţepăturilor
Pe care-atunci, când a muşcat,
Doar scorpia l-a provocat.
6 Să ştiţi că zilele acele
Se vor vădi nespus de rele.
Atuncea, oamenii vor vrea
Să moară, dar nu vor putea.
Oricât de mult au s-o dorească,
Moartea are să-i ocolească.
7 Lăcustele se-asemănau
Cu nişte cai ce se vădeau
Gata de luptă, ne-ncetat.
Cununi pe capete-au purtat,
Care – aşa cum am văzut –
Din aur par că s-au făcut.
În ce priveşte faţa lor,
Era ca a oamenilor.
8 Păr de femeie ele-aveau,
Iar dinţii, ca de leu erau.
9 Ele păreau împlătoşate,
De parcă-n fier sunt îmbrăcate.
Un zgomot mare răspândeau
Aripile – pe când zburau –
Cum sună carele acele
Ce înhămate au la ele,
Mulţi cai, şi-n iureş avântate,
Au fost, în luptă, aruncate.
10 Cozi, ca de scorpii, ele-aveau
Şi-n vârful lor, bolduri purtau.
În cozile lăcustelor,
Era toată puterea lor.
Cinci luni de zile, numărate,
Lăcustele au fost lăsate
Să-i vatăme pe cei găsiţi
A nu fi fost pecetluiţi.
11 Peste lăcuste, împărat,
Era un înger, aşezat –
Chiar îngerul Adâncului.
E Abadon numele lui,
Dacă e spus pe evreieşte;
Şi-Apolion e, în greceşte.
12 Deci cea dintâi nenorocire
Trecut-a astfel, peste fire.
Dar mai sunt două-n şir aflate
Şi în curând, au să se-arate.
13 Din trâmbiţa ce o avea,
Când îngerul al şaselea,
A răsunat, am auzit,
Îndat’, un glas ce a ieşit
Din cele patru coarne care
Sunt pe altaru-acela mare,
Făcut din aur; el, mereu,
În faţă-I stă, lui Dumnezeu.
14 Glasul acela a strigat,
La îngerul care-a sunat
Din trâmbiţă şi se vădea
Precum că e al şaselea:
„Dezleagă îngerii aflaţi,
La râul Eufrat, legaţi!
Sunt patru îngerii acei –
Degrabă, du-te să îi iei!”
15 Cei patru îngeri cari erau
Legaţi acolo, aşteptau
Ziua şi luna, anu-n care
Să îşi înceapă-a lor lucrare.
Ei, acel ceas, l-au aşteptat,
Ca să-i omoare-apoi, de-ndat’,
Pe oamenii de pe pământ,
Cari, în a treia parte, sânt –
Adică-n partea pregătită,
Cu moartea, de a fi lovită.
Îngerii fost-au dezlegaţi
Şi-n libertate-au fost lăsaţi.
16 Multă oştire-au adunat
Şi-n fruntea ei, s-au aşezat.
Ca număr, aveau luptători,
De douăzeci de mii de ori,
Tot câte zece mii – călări –
Deci cât prindeai cu ochi-n zări.
Numărul lor, l-am auzit
Şi, de aceea, l-am rostit.
17 În viziune, am văzut
Îndată, cum au apărut
Şi cai şi călăreţi, purtând
Platoşe-aprinse, arătând
Ca focul la asemănare,
Părând iacint la-nfăţişare,
Sau chiar pucioasă. Cai-aveau
Capete care semănau
Cu cele ale leilor.
Apoi, din gura cailor,
Foc, fum, pucioasă se vedeau,
Necontenit, cum izbucneau.
18 Din nou, din oamenii ce sânt
Pe faţa-ntregului pământ,
A treia parte a murit,
Urgiile, când i-au lovit.
Focul a fost prima urgie,
Fumul apoi, şi-avea să vie
Pucioasa. Valurile lor,
Ieşeau din gura cailor.
19 Puterea care o aveau,
În guri şi cozi, ei şi-o ţineau.
Cozile lor, la-nfăţişare,
Drept şerpi cu capete, îmi pare.
Cu-aceste cozi, când ei loveau,
Mari vătămări pricinuiau.
20 Toţi cei pe care i-au lovit
Urgiile – şi n-au pierit –
N-au vrut ca să se pocăiască,
Dorind – mai bine – să trăiască,
În faptele mâniei lor,
Dând închinare dracilor
Şi idolilor lor, lucraţi
În aur, în argint turnaţi,
Făcuţi din piatră ori aramă,
Sau lemn şi cari – de bună seamă –
Nu văd, nici nu aud nimic
Şi nu se mişcă, nici un pic.
21 De-asemeni, nu s-au pocăit
De crimele ce-au săvârşit,
De furtişaguri, de curvie
Şi nici de-a lor vrăjitorie.”