1 „Când Mielu-a rupt pecetea care
A şaptea e, la numărare,
Cerul, în linişte-a rămas,
Cam jumătate dintr-un ceas.
2 Deodat’, apoi, au apărut
Cei şapte îngeri. I-am văzut
Şi ştiu precum că ei, mereu,
În faţă-I stau, lui Dumnezeu.
Îndată după ce-au sosit,
Ei şapte trâmbiţe-au primit.
3 Alt înger mi s-a arătat
Şi, spre altar, s-a îndreptat.
Cădelniţa ce o avea,
A fi de aur, se vădea.
În faţa lui, când a sosit,
Tămâie multă a primit,
Ca s-o aducă pe altar,
Şi să-nsoţească acel dar,
Cu rugile cari, ne-ncetat,
De la cei sfinţi s-au înălţat.
Toate aceste-au fost aduse
Şi, pe altar, au fost depuse.
În faţa jilţului cel mare,
Altarul, al său loc, şi-l are –
Iar după cum am observat –
Din aur, el este lucrat.
4 Fumul tămâiei ce-o avea
Îngeru-n mâini, se unduia
Blând şi plăcut, urcând mereu,
Pân’ a ajuns la Dumnezeu,
Purtând uşor, pe al său nor,
Şi rugăciunea sfinţilor.
5 Apoi, pe înger, l-am văzut,
Cum, din altar, el şi-a umplut,
Cădelniţa, cu foc apoi.
Sfârşind, se-ntoarse înapoi,
Cu focul din altar luat,
Şi, pe pământ, l-a aruncat.
Pe loc, atuncea, s-au stârnit
Tunete, glasuri, şi-au ieşit
Fulgere mari. Apoi, de-ndat’,
Pământul s-a cutremurat.
6 Cei şapte îngeri, cari aveau
Trâmbiţe-n mâini, se pregăteau,
De a sufla, curând, din ele;
Şapte sunt trâmbiţele-acele.
7 Când primul înger a sunat
Din trâmbiţă, s-a arătat
O grindină înfricoşată,
Cu foc şi sânge-amestecată.
Aceasta-ndată a căzut
Peste pământ, şi am văzut
Că o treime din pământ
Şi din copacii care sânt
Pe-ntinsul său, din iarba care,
Pe ale lui câmpii, răsare,
Arse au fost, atunci, pe loc,
De către grindina de foc.
8 Al doilea înger a sunat
Din trâmbiţă, şi-am observat
Ceva, ca şi un munte mare,
De foc, că se aruncă-n mare.
A treia parte – am văzut –
Din apa ei, că s-a făcut
Ca sângele şi, negreşit,
9 Din astă pricină-au pierit –
Din vietăţile din mare –
A treia parte, după care,
Corăbiile-n larg aflate,
De valuri, fost-au înecate.
Cele care s-au scufundat,
Tot o treime-au însemnat.
10 Al treilea înger a venit
Să sufle-n trâmbiţă, grăbit.
Când el din trâmbiţă-a sunat,
O mare stea s-a arătat,
Arzând ca o făclie mare.
Ea a căzut peste izvoare
Şi peste râuri, şi-a lovit
A treia parte, negreşit.
11 Steaua, „Pelin”, este chemată,
Şi ea a prefăcut îndată,
Apele-n care a căzut,
Doar în pelin. Eu am văzut,
Că au pierit mulţi oameni care
Băut-au apele amare.
12 Din trâmbiţa ce o avea,
Când îngerul al patrulea
A răsunat, a fost lovit
Soarele, cari s-a înnegrit
Pe o treime-apoi, din el.
Cu luna, s-a-ntâmplat la fel;
Cu stelele, de-asemenea.
Lumina zilei nu avea,
Puterea de la început;
Cu o treime, a scăzut,
Iar noaptea şi ea se arată
Că este mai întunecată.
13 Atent, când iarăş’ m-am uitat,
Un vultur, eu am observat,
Pe bolta cerului zburând,
Şi, cu puternic glas, strigând:
„Vai, de cei care locuiesc,
Azi, pe pământ, căci îi pândesc
Necazurile, pas cu pas.
Trei îngeri încă-au mai rămas.
Ei trebuie să se adune
Şi-apoi, din trâmbiţe, să sune.”