1 „Eu, patru îngeri, am văzut –
În urmă – că au apărut.
Îngeri-aceşti s-au adunat
Şi, în picioare, drept, au stat,
În patru colţuri de pământ.
Prinse, în ale lor mâini, sânt
Acele patru vânturi care
Suflă peste pământ şi mare.
Ei, vânturile, le-au oprit
Şi totul a încremenit:
Mările nu mai unduiau,
Copacii nu se mai mişcau.
2 Apoi, alt înger s-a suit,
Din partea de la răsărit,
Ţinând pecetea-n mâna lui,
Cari este-a Dumnezeului
Cel veşnic viu şi-adevărat.
Îngeru-acela a strigat
La ceilalţi îngeri care sânt,
În patru colţuri de pământ,
Gata de-a-ncepe-a lor lucrare
Şi-a vătăma pământ şi mare:
3 „Nu vătămaţi acest pământ
Şi nici copacii care sânt,
Pe a sa faţă, răspândiţi!
Nici marea să nu o loviţi,
Până când nu o să sfârşim,
Pe frunte, să-i pecetluim,
Pe cei cari Îl slujesc, mereu,
Pe-al nost’ Stăpân, pe Dumnezeu!”
4 Apoi, am auzit ce mare
E numărul acelor care
Fuseseră pecetluiţi.
Aceştia, toţi, erau ieşiţi,
Din seminţiile pe care
Neamul lui Israel le are.
O sută patruzeci de mii
Erau ai lui Israel fii,
La care s-au adăugat
Alţii patru mii de fii, îndat’.
5 Cei cari, din Iuda, sunt ieşiţi
Şi care-au fost pecetluiţi,
La doişpe mii, s-au ridicat;
Din Ruben, cei care-au urmat
Erau, de-asemeni, doişpe mii;
Din Gad, sunt toţi atâţia fii;
6 Din seminţia lui Aşer,
La fel, douăşpe mii se cer;
Neftali, doişpe mii, avea;
Manase-apoi, de-asemenea;
7 Din Simeon, sunt doişpe mii;
Din Levi, tot atâţia fii;
Cu Isahar, a fost, la fel,
8 Iar Zabulon a dat şi el,
Acelaşi număr de copii;
Iosif a dat douăşpe’ mii,
Iar Beniamin a dat la fel.
Ei sunt cei cari, din Israel,
Au fost aleşi şi-au fost găsiţi,
Vrednici de-a fi pecetluiţi.
9 După aceea, m-am uitat,
În jurul meu, şi-am observat,
O gloată mare, adunată,
Ce nu putea fi numărată.
Cei care-n gloată se aflau –
Aceia care o formau –
Au trebuit, luaţi să fie,
Din orişicare seminţie,
Din orice neam şi limbă-anume,
Din orişice norod, din lume.
La scaunul pentru domnie,
Trebuia gloata, ca să vie,
Să şeadă înainte lui,
Precum şi-n faţa Mielului.
Cei care-acolo se aflau,
Cu ramuri de finic, erau,
Mereu, în mâini, iar straiul lor
Era de-un alb strălucitor.
10 Gloata aceea, foarte mare,
Striga cu glas puternic, tare:
„Iată că a lui Dumnezeu,
E mântuirea, tot mereu –
Căci pe-al domniei scaun, şade,
Aşa precum Lui i se cade –
Şi-apoi, este a Mielului!”
11 În jurul scaunului Lui,
Toţi îngerii s-au adunat.
În roata care s-a-nchegat,
Se mai găseau bătrâni-acei
Şi-apoi, alăturea de ei,
Făpturile care vorbeau –
Cari patru-n număr se aflau.
Aceştia toţi s-au aruncat,
Jos şi, adânc, s-au închinat,
În faţă stând, la Dumnezeu,
12 Zicând: „Amin! Da, Lui, mereu,
Lauda să Îi fie dată,
Slava şi cinstea, totodată,
Înţelepciunea şi tăria,
Puterea şi cu bogăţia.
Toate să I se dea, din plin,
În vecii vecilor! Amin.”
13 Unul dintre bătrânii care
Erau în roata ‘ceea mare,
De mine s-a apropiat,
Şi-n acest fel, a cuvântat:
„Îi vezi pe cei mulţi adunaţi,
Care, în alb, sunt îmbrăcaţi?
Priveşte-acum, la ei, puţin,
Şi spune-mi: ştii de unde vin,
Sau cine sunt aceştia, oare?
Haide, răspunde la-ntrebare!”
14 „Doamne”, atuncea i-am răspuns,
De spaimă-adânc, fiind pătruns,
„Eu nu pot şti cine sunt ei.
Doar tu îi ştii pe toţi acei.”
El a răspuns: „Ei sunt cei care
Vin din necazu-acela mare,
Pentru că toţi aceştia sânt
Veniţi de jos, de pe pământ.
Oameni-aceştia şi-au spălat
Straiul, în sângele vărsat,
De către Miel şi, negreşit,
În acest fel, şi le-au albit.
15 De-aceea, trebuie să vie,
Acum, la jilţul de domnie,
Cari este al lui Dumnezeu,
Spre a sluji apoi, mereu,
Şi zi şi noapte-n Templul Lui;
Iar cortul Dumnezeului
Cel viu în veci şi necuprins,
Deasupră-le, va fi întins.
16 Ei, foame, n-au să mai simţească,
Nici setea n-o să-i chinuiască,
Nici soarele nu-i dogoreşte
Şi nici arşiţa nu-i loveşte.
17 Pe jilţul destinat să fie,
Drept scaunul pentru domnie –
În mijloc chiar – e aşezat
Mielul, şi-Acesta, ne-ncetat,
O să le fie-n veci păstor
Şi va conduce gloata lor,
Către al apelor izvoare,
Care-s, de viaţă, dătătoare,
Iar a lor lacrimă, mereu,
Ştearsă va fi, de Dumnezeu.”