1 „În urmă, L-am văzut pe Miel,
Cum, cea dintâi pecete, El
A rupt-o şi am auzit
Un glas de tunet, ce-a rostit:
„Vino şi vezi!” Când m-am uitat,
Plin de uimire-am observat,
Că glasul care îmi vorbise,
Dinspre făpturi se auzise,
Căci cea care-mi vorbise mie
Fusese o făptură vie,
Din cele patru cari, aflate,
Erau acolo, aşezate.
2 Apoi, precum mi-a poruncit,
M-am dus, în grabă, şi-am zărit
Că, un cal alb s-a arătat.
Cel care l-a încălecat,
Avea un arc, asupra lui.
În urmă, călăreţului,
I s-a adus şi o cunună,
Ce trebuia ca să şi-o pună,
Pe cap. Apoi, el a pornit,
Să biruiască, negreşit.
3 Când Mielu-a rupt pecetea care
A doua e, la numărare,
Altă făptură mi-a vorbit:
„Vino şi vezi!”, mi-a poruncit.
4 Un roşu cal s-a arătat,
Iar celui ce l-a-ncălecat,
Mare putere i-a fost dată,
Încât să ieie, de îndată,
Pacea aflată pe pământ,
Ca oamenii ce-n lume sânt,
Să se înjunghie, mereu,
Unii pe alţii. Apoi, eu
Văzut-am cum că s-a adus
O sabie, care s-a pus
În mâna călăreţului –
Mare era sabia lui.
5 Când Mielu-a rupt pecetea care
A treia e, la numărare,
Altă făptură mi-a vorbit:
„Vino şi vezi!”, mi-a poruncit.
Un negru cal s-a arătat,
Iar cel care la-ncălecat,
O cumpănă, în mâini, ţinea
Şi cu aceasta cântărea.
6 Atunci, un glas s-a auzit,
Dinspre făpturi, că a venit.
Glasul ce-l auzisem eu,
A zis aşa: „Pentru un leu,
E o măsură de grâu dată,
Sau trei măsuri de orz sunt, iată.
Însă ia seama: te îndemn,
Să nu te-atingi de untdelemn
Şi nici de vin, căci negreşit –
Ca să le vatămi – eşti oprit!”
7 Când Mielu-a rupt pecetea care
A patra e, la numărare,
Altă făptură mi-a vorbit:
„Vino şi vezi!”, mi-a poruncit.
8 Un cal gălbui s-a arătat,
Iar cel care la-ncălecat,
Moartea era. În urma lor,
E Locuinţa morţilor.
Putere li s-a dăruit,
Astfel încât au stăpânit,
A patra parte de pământ,
Căci să ucidă, puşi, ei sânt,
Cu sabie, foamete mare,
Cu molime şi-apoi cu fiare,
După porunca arătată
Şi care, lor, le-a fost lăsată.
9 Când Mielu-a rupt pecetea care
A cincea e, la numărare,
Către altar, eu am privit.
Sub el, îndată, am zărit,
Că multe suflete şedeau.
Aceste suflete erau,
Ale acelor care sânt
Ucişi, pentru acel Cuvânt,
Cari este al lui Dumnezeu
Şi pentru că ţineau, mereu,
Mărturisirea ce-au primit-o,
Pe care-n lume au vestit-o.
10 Aceste suflete strigau,
Cu un glas tare, şi ziceau:
„Stăpâne Doamne, până când,
Să zăboveşti, mai ai de gând?
Tu, cari eşti sfânt şi-adevărat,
Când ai să judeci, răzbunat
Să fie sângele, din noi,
Să faci să cadă el apoi,
Pe faţa-ntregului pământ
Şi peste cei cari, pe el, sânt?”
11 Veşminte albe s-au luat,
Şi-acestor suflete s-au dat.
Când hainele li s-au adus,
Să se-odihnească, li s-a spus,
Încă puţin timp, până când
Are a se-mplini, curând –
Deplin – numărul fraţilor,
Şi-asemenea, al tuturor
Celor care în slujbă, sânt,
Ai lor tovarăşi, pe pământ –
Tovarăşi ce urmau să fie
Ucişi, în vremea ce-o să vie,
Precum de altfel, au păţit
Şi ei, atunci când au trăit.
12 Când Mielu-a rupt pecetea care
A şasea e, la numărare,
Pe dat’, atuncea am simţit,
Cum un cutremur s-a stârnit.
Soarele, negru, l-am văzut,
Ca şi un sac de păr făcut.
Luna s-a înroşit şi ea –
Încât, ca sângele, părea –
13 Iar stelele, ce-n ceruri sânt,
S-au prăvălit peste pământ,
Asemenea smochinelor,
Cari, de pe rămurica lor –
Chiar dacă-s verzi – pică pe jos,
Bătute de un vânt furios.
14 Cerul – în clipele acele –
Asemeni unei cărţi de piele
Ce o faci sul, s-a strâns, deodată.
Munţi şi ostroave totodată,
Mişcatu-s-au din locul lor,
Cu-n vuiet înfricoşător.
15 Toţi împăraţii care sânt
Pe faţa-ntregului pământ,
Toţi domnitorii – cu ai lor,
Mari căpitani ai oştilor –
Toţi cei puternici şi bogaţi,
Robii, precum şi cei aflaţi
Slobozi, atunci s-au îngrozit
Şi către peşteri, au fugit,
Să se ascundă-n gura lor,
Aflată-n stânca munţilor.
16 Spre munţi şi stânci, au ridicat
Ochii, cu spaimă, şi-au strigat:
„Cădeţi, îndată, peste noi,
Să fim ascunşi astfel apoi,
De faţa Celui ce-i aflat,
În ceruri şi e aşezat,
Pe al Său scaun de domnie,
Şi de a Mielului mânie!
17 Căci iată, ziua a venit,
În care s-a dezlănţuit
Mânia Lui, şi cine oare,
Poate rămâne, în picioare?”