1 „O carte-n urmă, am văzut,
În mâna Celui ce-a şezut,
Pe acel scaun, de domnie.
Scrisă, ea se vedea să fie,
Pe dinăuntru şi-apoi, iară,
Fusese scrisă şi pe-afară.
Şapte peceţi se mai vedeau,
Şi, cartea, o pecetluiau.
2 Atuncea mi s-a arătat
Un înger, care a strigat:
„Cine o fi, acum, în stare,
Cine se-arată vrednic, oare,
Să vină, cartea, să o ia,
Rupând peceţile din ea,
Să o deschidă mai apoi,
Şi s-o citească, pentru noi?”
3 Dar nimenea nu s-a găsit,
În cer, să fie potrivit –
Nici pe pământ, de-asemenea,
Şi nici sub el – care să ia
Cartea, şi s-o deschidă-apoi,
Să o citească, pentru noi.
4 Am plâns, atunci când am văzut,
Că nimenea nu a putut,
Să fie vrednic şi să ia,
Cartea, ca să se uite-n ea.
5 Dar, un bătrân s-a-nfăţişat,
‘Nainte-mi, şi a cuvântat:
„Să nu mai plângi, căci a venit
Leul care a biruit.
El este – după cum se ştie –
Din a lui Iuda seminţie
Şi-i a lui David Rădăcină.
Iată că El are să vină
Şi va deschide cartea care,
Şapte peceţi, peste ea, are.”
6 Apoi, la mijloc, am văzut,
În locul care s-a făcut –
Chiar între jilţul Celui Sfânt,
Între făpturile ce sânt
Vii, împrejuru-i aşezate,
Şi care, patru, sunt de toate,
Şi între cei bătrâni – un Miel.
Înjunghiat, îmi părea El.
Pe capul Său, puteam vedea,
Precum că şapte coarne-avea
Şi şapte ochi. Aceştia sânt,
Duhuri, trimise pe pământ,
Pentru a-i da ocol, mereu,
Căci ei sunt, ai lui Dumnezeu.
7 El a venit şi a luat
Cartea, cea care s-a aflat
În braţul drept al Celui care,
Scaunul de domnie-l are.
8 Făpturile acolo-aflate,
Cari patru-n număr sunt, de toate,
Precum şi toţi bătrâni-acei,
Cari douăzeci şi patru-s ei,
Jos, la pământ, s-au aruncat,
În faţa Mielului, de-ndat’,
Ţinând, în mână, alăute
Şi-având potirele umplute,
Doar cu tămâie, căci în ele –
Deci în potirele acele –
Sunt rugăciunile ţinute,
Care, de sfinţi, au fost făcute.
Potirele acestea toate,
Numai din aur sunt lucrate.
9 Un cântec nou, cu toţi cântau,
Şi-n cântec, astfel glăsuiau:
„Tu singur doar, ai fost găsit,
Cartea s-o iei, şi-nvrednicit
Să rupi peceţile pe care,
Aceasta, peste ea, le are;
Căci Tu ai fost înjunghiat
Şi astfel, ai răscumpărat,
Cu al Tău sânge – cu mult greu –
Mulţi oameni, pentru Dumnezeu,
Căci, către El, aveau să vie,
Din orişicare seminţie,
Din orişicare limbă-anume,
Din orişice norod, din lume.
10 Tu ai făcut, din ei, mereu,
Pentru al nostru Dumnezeu,
O minunată-mpărăţie
De preoţi, care au să vie –
Căci rânduiţi astfel, ei sânt –
Să-mpărăţească, pe pământ!”
11 Când, ochii, iar i-am ridicat
Şi împrejur, eu m-am uitat –
La scaunul Celui Prea Sfânt,
La toţi bătrânii care sânt
Şi la făpturile pe care,
Scaunu-n jurul său le are –
Glasuri de îngeri au vorbit,
Pe care eu le-am auzit.
Numărul lor e foarte mare:
De zece mii de ori, el are
Tot zece mii şi mii de mii,
Încât e greu, minte, să ţii.
12 Vocile ce le-am auzit,
În felu-acesta au vorbit:
„Mielul cari fost-a junghiat,
Vrednic, acum, s-a arătat,
Puterea ca să-I fie dată,
Înţelepciunea – totodată –
Cinstea şi slava şi tăria,
Laude-apoi, şi bogăţia!”
13 Toate făpturile ce sânt,
În ceruri, sus, ori pe pământ,
Sau sub pământ sunt aciuate,
Ori sunt, în mare, răsfirate,
Precum şi toate cele care
Au un alt loc de aşezare,
În clipa ‘ceea au vorbit
Şi-aste cuvinte le-au rostit:
„Celui care, pe scaun, şade
Şi stăpâneşte, I se cade,
Cinste şi slavă a-I fi dată
Şi stăpânire. Totodată,
Acestea toate se cuvin,
Să-i fie date-apoi, din plin,
Şi Mielului. Fie-ale Lor,
Toate, în vecii vecilor!”
14 Făpturile acolo-aflate –
Şi care, patru sunt, de toate –
Când auzeau vorbele-acele,
Spuneau „Amin!”, într-una, ele.
Bătrânii care-au fost aflaţi
De faţă – care-s arătaţi,
Că douăzeci şi patru sânt –
S-au aruncat, toţi, la pământ,
Ca să se-nchine, fiecare,
Apoi, în faţa Celui care
Este, mereu, nemuritor
Şi-i viu, în vecii vecilor.”