1 „După aceea, m-am uitat,
Şi-o uşă-n cer, am observat,
Atuncea că mi s-a deschis,
Iar glasul – cel dintâi – mi-a zis:
„Urcă! Aicea tu vei sta,
Pentru că vreau a-ţi arăta
Nenumărate lucruri care,
În viitor doar, va apare!”
Ca şi o trâmbiţă părea
Glasul acela, ce-mi vorbea.
2 Numaidecât, am fost răpit,
De Duhul, şi m-am pomenit,
În cer, unde-am văzut să fie
Un mare scaun de domnie,
Pe care, Cineva a stat.
3 Acela care-i aşezat,
Pe scaun – la înfăţişare –
Iaspis şi sardiu mi se pare.
Un curcubeu înconjura
Scaunul Său, care era
Asemenea smaraldului,
Verde fiind culoarea lui.
4 În jurul jilţului cel mare –
La o anume depărtare –
Mai multe scaune erau,
Care, un cerc, alcătuiau.
Cum mi s-a dat de-nţeles mie,
Erau tot jilţuri de domnie,
Şi douăzeci şi patru-s ele.
Apoi, pe scaunele-acele,
Câte-un bătrân s-a aşezat,
Şi-n felu-acesta am aflat
Că douăzeci şi patru-s ei.
Pe cap, purtau bătrâni-acei,
Cununi de aur. Straiul lor
Era de-un alb strălucitor.
5 Din jilţul de domnie, mare,
Se auzeau, fără-ncetare,
Tunete, glasuri, şi ţâşneau
Fulgere care străluceau.
În faţă-ntr-un anume loc,
Se aflau şapte lămpi de foc,
Care, cu flacără, ardeau.
Aceste lămpi întruchipau
Acele şapte Duhuri care,
Al nostru Dumnezeu le are.
6 În faţa lui, jilţul avea
O-ntindere, care părea
De sticlă, la înfăţişare,
Şi semăna mult, cu o mare
Ce, din cristal, părea să fie.
În mijloc, jilţul de domnie –
Şi împrejurul său – avea
Patru făpturi vii. Se vedea,
Cum că făpturile acele,
Ochi, o mulţime-aveau, pe ele,
Încât, puteau privi apoi,
Şi înainte şi-napoi.
7 Prima făptură aducea,
Cu-n leu. A doua, îmi părea
Ca un viţel, la-nfăţişare.
A treia, ca un om apare,
Iar cea de-a patra, bunăoară,
Părea un vultur care zboară.
8 Şase aripe se aflau,
Pe o făptură, şi aveau –
Ochi, împrejur – nenumăraţi.
Aceştia fost-au aşezaţi
Şi înăuntru şi afară,
În timp ce unii se aflară
Puşi înainte, iar apoi,
Alţii erau puşi înapoi.
Noapte şi zi, fără-ncetare,
Făpturile strigat-au tare:
„E Sfânt, e Sfânt, e Sfânt, mereu,
Şi-Atotputernic, Dumnezeu,
Cel ce era, Cel care este,
Cel care vine!” Când aceste
9 Făpturi vii slavă-I înălţau
Şi mulţumiri îi aduceau,
Cu cinste, după cum se cade,
Celui care pe scaun şade –
Căci El este nemuritor,
Domnind în vecii vecilor –
10 Bătrâni-n jurul Său aflaţi –
Cei care fost-au arătaţi
Că douăzeci şi patru sânt –
Cădeau cu faţa la pământ
Şi se-nchinau la Acel care
E viu, în veci, fără-ncetare.
Cununile şi le luau
Şi-n faţa Lui, le aruncau,
11 Zicând: „Al nostru Dumnezeu
E vrednic de-a primi, mereu,
Slavă, putere, cinste mare.
Tu Doamne, eşti Acela care,
Pe toate – de la început –
Prin a Ta voie, le-ai făcut.
Totul, după a Ta dorinţă,
Ajuns-a de-a luat fiinţă!”