1 „Apoi, când iarăşi m-am uitat,
Văzut-am Mielul, aşezat,
Pe muntele Sionului.
El adunase-n jurul Lui,
Atunci, o sută patruzeci
Şi patru mii de oameni. Deci,
Aceştia toţi, pe frunţi, purtau
Numele Lui şi mai aveau,
De-asemeni, Numele Celui
Cari Îi e Tată, Mielului.
2 Un glas, atunci, am auzit,
Care, din cer, era venit.
Era ca vuietul pe care
Îl face doar o apă mare,
Sau tunetul ce-a bubuit.
Glasul pe cari l-am auzit,
Era al celor ce cântau
Cu alăuta. Ei şedeau
3 La jilţul de domnie, care,
Patru făpturi, în faţă, are,
Şi, de bătrâni, e-nconjurat.
Nimeni apoi, n-a învăţat,
Acea cântare minunată
Care a fost, atunci, cântată,
Afară doar de cei ce sânt
Răscumpăraţi, de pe pământ
Şi sunt o sută patruzeci
Şi patru mii de oameni. Deci,
Aceştia doar, au învăţat,
Cântarea care s-a cântat.
4 Cât despre oamenii acei,
Verguri, se ştie că sunt ei,
Pentru că nu s-au întinat,
Căci, cu femei, nu s-au culcat.
Aceştia-L vor urma, pe Miel,
Mergând oriunde merge El,
Fiindcă ei au fost luaţi,
Din lume, şi răscumpăraţi,
Drept cel dintâi rod, pentru Miel
Şi pentru Dumnezeu, la fel.
5 În gura lor, nu s-au găsit
Minciuni şi astfel, s-au vădit
Că, fără vină, sunt, mereu,
La scaunul lui Dumnezeu.
6 Un alt înger, am observat
Că, peste ceruri, a zburat,
Cu Evanghelia cea cerească
Şi veşnică, să o vestească
Locuitorilor ce sânt
Pe faţa-ntregului pământ,
De orice neam aveau să fie,
Limbă, norod, sau seminţie.
7 Îngeru-acela a strigat,
Tare, zicând: „Neîncetat,
Teamă s-aveţi, de Dumnezeu,
Şi să-I daţi slavă, tot mereu,
Căci ceasul judecăţii Lui,
Acuma a sosit! Celui,
Care-a făcut cer şi pământ,
Mare şi ape câte sânt,
Să vă-nchinaţi, necontenit!”
8 Apoi, alt înger a venit –
Al doilea – şi a cuvântat:
„Iată, acuma a picat
Cetatea Babilon, cea care
A adăpat pe fiecare,
Din neamurile care sânt
Pe faţa-ntregului pământ,
Cu vinul ei – vinul mâniei
Şi-asemenea, şi al curviei!”
9 Apoi, alt înger a venit –
Al treilea – şi-astfel a vorbit:
„Dacă se-nchină cineva,
Fiarei, icoanei ei, cumva,
Sau dacă semnul, se vădeşte,
Pe braţ ori frunte, că-l primeşte,
10 Va bea vinul mâniei, care,
Al nostru Dumnezeu îl are.
Vinul acesta-i va fi dat
Să-l beie, neamestecat –
În cupa Sa, pentru mânie –
Şi chinuit are să fie,
În flacăra unui foc mare
Şi în pucioasa arzătoare,
Aflate-n faţa Mielului
Şi-a sfinţilor îngeri, ai Lui.
11 Iar focul chinurilor lor
Se suie-n vecii vecilor,
În sus, spre ceruri. Niciodat’,
Aceia ce s-au închinat
Fiarei, icoanei ce-o avea,
Şi au primit de-asemenea –
Pe braţ sau frunte – semnul care,
Numele ei numai îl are,
Noaptea nu vor avea odihnă,
Iar ziua nu vor găsi tihnă.
12 Aici este răbdarea lor,
Adică cea a sfinţilor
Aceia cari păzesc, mereu,
Poruncile lui Dumnezeu
Şi-apoi, credinţa, lui Iisus.”
13 Din cer, apoi, alt glas a spus:
„Scrie, aşa cum îţi voi zice:
De morţi, acum, va fi ferice –
De morţii care, negreşit,
Numai în Domnul, au pierit!”
„Aceştia odihni-se-vor
De toată osteneala lor,
Pentru că ceea ce lucrează –
Ale lor fapte – îi urmează” –
Ne spune Duhul, lămurit.
14 Apoi, în jur, iar am privit
Şi, un nor alb, s-a arătat,
Pe care cineva a stat.
Cel de pe coama norului
Părea un fiu al omului.
Pe cap, cunună, el avea –
Din aur – iar în mâini ţinea
O secere deosebită,
Ce era bine ascuţită.
15 Atunci, din Templu, a ieşit
Un alt înger. El a venit
Şi, cu glas tare, a strigat
La Cel care, pe nor, a stat.
„Tu, secera, să-ţi pregăteşti
Şi, secerişul, să-l porneşti,
Căci copt, pământul s-a vădit,
Iar ceasul seceri-a sosit.”
16 Atunci, Cel ce pe nor şedea
Şi, secera, în mâini, ţinea,
Spre lume-ndat’, a aruncat-o
Şi holda ei a secerat-o.
17 Din Templul care s-a aflat
În ceruri, s-a mai arătat
Un înger care a venit,
Cu un cosor, bine-ascuţit.
18 Un altu-apoi, a apărut,
Care, putere, a avut,
Asupra focului. Astfel,
Chiar din altar a ieşit el
Şi a strigat, către cel care
Avea cosorul, cu glas tare:
„Iată că via a rodit!
Pune-ţi cosorul ascuţit,
Să strângă strugurii ce sânt
În viile de pe pământ,
Căci ei sunt copţi, cu-adevărat.”
19 Îngeru-atunci a aruncat,
Spre lume, cu cosorul lui,
Strângând via pământului.
Sfârşind culesul, a luat,
Toţi strugurii şi i-a lăsat
Să cadă-n teascu-acela mare,
În care, Dumnezeu Îşi are,
Mânia Lui. Eu am văzut
20 Că teascul ce a fost umplut
Cu strugurii, a fost luat
Şi cu picioarele călcat
Apoi, afară din cetate.
Valuri de sânge, revărsate
Au fost, din el, şi s-au întins,
Încât o-ntindere-au cuprins;
O mie şasesute-avea,
De stadii dar, întinderea.
Sângele ce s-a revărsat,
Mare, apoi, s-a ridicat
Încât ajuns-a-ncetişor,
Pân’ la zăbala cailor.”