1 „Un glas, apoi, am auzit,
Care, din Templu, a ieşit,
Iar celor şapte îngeri care
Erau afară-n aşteptare,
Le zise astfel: „Să plecaţi,
Căci trebuie ca să vărsaţi
Potirele, cari şapte sânt,
Purtând mânia Celui Sfânt,
Asupra-ntregii lumi, îndat’!”
2 Întâiul înger a vărsat,
Potirul lui, şi a venit
O bubă rea ce a lovit
Pe toţi acei care aveau
Al fiarei semn şi se-nchinau
Icoanei ei, neîncetat.
3 Al doilea înger a vărsat,
Potirul lui, şi am văzut
Că-n sânge-atunci, s-a prefăcut
Apa ce se afla în mare,
Pierind orice vieţuitoare
Care, în ape, a trăit.
4 Al treilea înger a venit
Şi a vărsat potirul lui,
În apele pământului.
Apa, din râuri, am văzut,
Că sânge-ndată, s-a făcut.
5 Atunci, îngerul apelor
A zis, în faţa tuturor:
„Drept eşti Tu Doamne, Tu, Cel care
Eşti şi erai fără-ncetare,
Pentru că drept ai judecat.
6 Oameni-aceştia au vărsat,
Mereu, sângele sfinţilor,
Precum şi al prorocilor.
Pentru că astfel s-au purtat,
Şi Tu, acum, sânge le-ai dat
Să bea, căci sunt nişte nemernici
Şi de pedeapsa Ta, sunt vrednici.”
7 În urmă, eu am auzit,
Altarul, cum a glăsuit:
„Da Doamne, Tu cari eşti, mereu,
Atotputernic Dumnezeu,
Doar cu dreptate-ai judecat
Şi am văzut, încă odat’,
Că judecăţi adevărate
Faci Doamne, şi sunt minunate.
8 Îngeru-al patrulea, şi el,
Cu-al său potir, făcu la fel.
Atâta doar că l-a luat
Şi, peste soare, l-a vărsat.
Dogoarea care s-a pornit,
Nicicând nu s-a mai pomenit,
Iar soarele, cu focul lui,
A ars faţa pământului
Şi pe locuitorii care
Pe-ntinsul său, acesta-i are.
9 Oamenii nu s-au pocăit –
Ci dimpotrivă – au hulit
Atuncea, Numele pe care,
Al nostru Dumnezeu îl are,
Şi n-au vrut, slavă, să Îi dea,
Celui care putere-avea
Peste urgii şi stăpâneşte
Asupra lor, precum doreşte.
10 Îngeru-al cincilea, de-ndat’,
Al său potir şi l-a vărsat,
Asupra jilţului pe care,
Pentru domnie, fiara-l are.
Întreaga ei împărăţie
Ajunse-atuncea ca să fie,
În întuneric, cufundată,
Iar oamenii – de astă dată –
Şi-au muşcat limba, de durere,
Şi n-au avut nici o putere.
11 Ei, însă, nu s-au pocăit –
Ci dimpotrivă – au huluit
Pe Dumnezeul cerului,
Din pricina urgiei Lui,
Care, durere, le-a făcut
Şi răni, cum nu s-au mai văzut.
12 Îngeru-al şaselea, şi el,
În urmă, a făcut la fel,
Şi, peste râul Eufrat,
Al său potir şi l-a vărsat.
Atuncea, apa râului
A dispărut, din matca lui.
Deci albia a fost golită,
Spre-a fi o cale pregătită
Pentru-mpăraţi, căci, negreşit,
Veni-vor de la Răsărit.
13 Apoi, în urmă, am văzut
Trei duhuri care-au apărut
Din a balaurului gură,
A fiarei ce-i pe-a lui măsură
Şi-apoi din a prorocului
Cel mincinos, din slujba lui.
Aceste duhuri arătate,
Sunt nişte duhuri necurate
Care aduc – precum îmi pare –
Cu broaştele, la-nfăţişare.
14 Aceste duhuri, de draci, sânt,
Şi pot să facă, pe pământ,
Semne, cum nu s-au mai văzut,
Căci au un lucru de făcut:
Ele vor trebui, anume,
Ca pe-mpăraţii de pe lume
Să-i strângă într-un loc apoi,
Spre a fi gata de război
Când va veni ziua cea mare
A Dumnezeului Cel care
Atotputernic e, mereu.
15 „Iată, ca şi un hoţ, vin Eu!
Ferice de cei ce veghează
Şi, hainele, şi le păstrează,
Ca să nu li se vadă-apoi,
Ruşinea, căci rămas-au goi!”
16 În urmă, duhurile-acele,
Cari s-au vădit că-s duhuri rele,
În locul care se numeşte
Armaghedon – pe evreieşte –
I-au strâns pe marii împăraţi
Care, pe lume, sunt aflaţi.
17 Apoi, îngeru-al şaptelea,
Potirul pe care-l avea,
Peste văzduh, l-a deşertat.
Din Templu, a ieşit îndat’ –
Din jilţul de domnie, mare –
Un glas răsunător, glas care,
Aste cuvinte, le-a rostit:
„Totul, acum, s-a isprăvit!”
18 Mari fulgere s-au arătat,
Glasuri puternice-au strigat
Şi tunete s-au auzit;
Pământu-ntreg s-a zguduit,
Cuprins de un cutremur mare,
Cum n-a mai fost nicicând, sub soare.
19 În trei părţi, fost-a împărţită
Cetatea care-i socotită
A fi cetatea cea mai mare.
După această întâmplare,
Cetăţile, de pe pământ,
În care, Neamurile sânt
Stăpâne, s-au şi prăbuşit,
Iar Dumnezeu Şi-a amintit,
De Babilonu-acela mare,
Să-i dea şi lui, potirul care
Avea în el, vinul furiei
Lui Dumnezeu, şi al mâniei.
20 Toate ostroavele fugiră,
Iar munţii nu se mai găsiră.
21 Grindina-n urmă s-a pornit,
Iar al ei bob – ce-a cântărit
Aproape un talant – venea,
Ca o furtună şi lovea
Locuitorii care sânt
Pe faţa-ntregului pământ.
Oameni-atuncea L-au hulit,
Pe Dumnezeu, căci i-a lovit
Cu grindina aceea care
S-a dovedit nespus de mare.”