1 „După aceea, am zărit
Un înger care a venit,
Din ceruri, pe pământ, şi care
Avut-a o putere mare,
Încât pământul, luminat,
A fost, de slava lui, îndat’.
2 El a strigat, cu glasu-i tare:
„Căzut-a Babilonul mare!
Lăcaş, al dracilor, e el,
Şi închisoare e, astfel,
A duhurilor necurate,
A păsărilor întinate,
Precum şi-a păsărilor care
Urâte sunt, la-nfăţişare.
3 Toate popoarele ce sânt
Pe faţa-ntregului pământ,
Băut-au vinul de mânie
Şi au sorbit a ei curvie.
Toţi împăraţii au curvit,
Cu ea, şi s-au îmbogăţit
Toţi negustorii, ne-ncetat,
Căci ei, averi, au adunat
După risipa ei, cea mare,
Făcută pentru desfătare.”
4 Apoi, din cer, s-a auzit
Un glas cari astfel a vorbit:
„Ieşiţi acum, voi toţi, ai Mei!
Ieşiţi dar, din mijlocul ei,
Ca nu cumva, părtaşi să fiţi,
Păcatelor ei şi, loviţi,
Cu mari urgii, cu ea odată!
5 Păcatele făcute, iată,
Ajuns-au de s-au înmulţit
Şi pân’ la ceruri s-au suit,
Iar Dumnezeul Cel de Sus
Aminte-acuma Şi-a adus,
De-a ei nelegiuire mare.
6 Răsplată, daţi-i fiecare,
Aşa cum ea v-a răsplătit!
Daţi-i acuma, îndoit,
Plata, la tot ce aţi văzut,
La faptele ce le-a făcut.
Al ei potir să îl luaţi
Şi, îndoit, în el, turnaţi
Tot ce amestecat-a ea,
Şi daţi-i-l apoi, să-l bea!
7 Pe cât, pe sine, s-a slăvit,
S-a desfătat şi-a risipit,
Pe-atât de mult vin să-i daţi voi,
Precum şi tânguire-apoi!
Pentru că ea şi-a zis, mereu,
„Şed, ca împărăteasă, eu;
Nu-s văduvă şi nu am ştire
Despre ce-nseamnă tânguire!”,
8 De-aceea, se va pomeni
Că într-o zi doar, vor veni
Urgiile, să o lovească.
Moartea are să o pândească,
Iar tânguirea va cădea,
Asupra ei, cu foametea.
De foc, va fi ea pârjolită,
Până când fi-va nimicită,
Căci Dumnezeu – Acela care
A judecat-o – este tare.
9 Atunci, ai lumii împăraţi,
Cari, în risipă, dezmierdaţi
Au fost de ea, necontenit –
Aceia care au curvit
Cu ea, mereu – când vor vedea
Fumul, din focu-aprins în ea,
Au să o plângă, necăjiţi
Şi-au s-o bocească, îngroziţi.
10 La depărtare doar, vor sta
Şi, înspre ea, se vor uita,
Speriaţi, ca nu cumva să cadă,
Chinului ei, cu toţii, pradă.
Atât doar au să spună: „Vai!
Tu, Babilonule, erai
Cetatea cea frumoasă, mare!
Erai cetatea cea mai tare!
Într-o clipită numai – iată –
Ajuns-ai a fi judecată!”
11 Toţi negustorii care sânt
Pe faţa-ntregului pământ,
Cu jale-or plânge, după ea,
Căci nu mai este nimenea,
Să le mai cumpere, vreodată,
Întreaga marfă, adunată:
12 Marfă din aur întocmită,
Sau din argint alcătuită,
Din pietre scumpe – lucitoare –
Precum şi din mărgăritare,
Din in subţire – purpuriu –
Mătase, sau din stacojiu;
Nici soiurile felurite,
Din lemn de tiin, frumos cioplite,
De nimeni, nu sunt cumpărate;
Nici vasele cele lucrate
În fildeş, marmură, aramă,
În fier, sau lemn; de bună seamă,
13 Nici mirodenii, scorţişoare,
Miroznele mirositoare,
Nici vinul cu al lui îndemn,
Nici mir, tămâie, untdelemn,
Făină bună, grâu, ori boi,
Nici cai, căruţe, robi, sau oi,
Precum şi sufletele care
Şi le-au pus oameni-n vânzare,
N-au să mai fie cumpărate,
Căci nu mai e acea cetate,
Unde avut-a fiecare –
Dintre acestea – căutare.
14 Iar roadele cele iubite –
De al tău suflet, jinduite –
Nu le mai ai, nu le poţi ţine,
Căci s-au dus toate, de la tine.
Apoi, acele lucruri care
Aveau o strălucire mare –
Lucruri alese şi plăcute –
Sunt, pentru tine-acum, pierdute,
Şi orişicât ai să doreşti,
Nu poţi ca să le mai găseşti.
15 Cei care fac negoţ, cu ele –
Care, cu lucrurile-acele,
Avere mare-au dobândit,
Pe urma ei – vor fi privit
Speriaţi, numai din depărtare,
La chinul ei, nespus de mare.
Au să o plângă, cu amar,
Şi-au să se tânguiască, iar,
16 În urmă, au să zică: „Vai!
Mândră cetate tu erai,
În in subţire îmbrăcată,
În purpură înfăşurată
Şi-n stacojiu! Împodobită
Erai cu aur şi gătită
Cu pietre scumpe, lucitoare,
Precum şi cu mărgăritare!
17 Mari bogăţii, ai stăpânit,
Dar într-un ceas, s-au prăpădit!”
Corăbieri şi marinari,
Cârmaci şi toţi aceia cari
Trăiesc făcând negoţ pe mare,
O vor privi din depărtare.
18 Când, fumul, îl vor fi văzut –
Pe care îl va fi făcut
Arderea ei – striga-vor tare:
„Care cetăţi mai pot fi oare,
Cu tine-acum, asemănate?”
19 Când se jeleau pentru cetate,
Ţărână-n cap îşi aruncau,
Ţipau plângând, se tânguiau
Şi-n urmă, toţi strigat-au: „Vai!
Cetate mare, tu erai!
Doar lucruri scumpe-ai târguit
Şi astfel, i-ai îmbogăţit,
Neîncetat, pe-aceia care,
Corăbii, au avut, pe mare!
Vai! Într-o clipă, am văzut,
Cum în pustiu, te-ai prefăcut!”
20 „Te bucură cerule-acum,
Şi voi, apostolii, precum
Şi voi cei sfinţi! Alături lor,
Vă bucuraţi prorocilor!
Căci Dumnezeu – cum aţi văzut –
Dreptate-acuma, v-a făcut
Şi a adus vremea lăsată,
Pentru această judecată.”
21 Atunci, veni un înger tare
Şi-a ridicat o piatră mare,
Care – aşa cum am văzut –
De moară, mie mi-a părut.
În mare, el a aruncat
Piatra şi-apoi, a cuvântat:
„Seama luaţi, la ce voi spune!
Tot cu aşa repeziciune,
Are să fie aruncată –
Făr’ a se mai găsi vreodată –
Cetatea cea mândră şi mare,
Cari, „Babilon”, drept nume, are!
22 În ea, nu vor mai fi văzute
Vreun instrument, sau alăute;
N-au să mai fie cântători
Din fluiere, nici suflători
Care din trâmbiţe-au cântat
Şi cântări mândre-au înălţat.
Nici meşteri nu au să mai fie
Cari, meşteşuguri, au să ştie.
N-o să se-audă, bunăoară,
Nici vuietul pietrei de moară.
23 De-a lămpii rază, niciodată,
N-o să mai fie luminată.
Glasuri de miri nu sunt în ea –
Nici de mirese-asemenea.
Toate, le va fi suferit,
Pentru tot ce a făptuit:
Pentru că negustorii cari
Erau ai ei, au fost mai mari
Decât toţi ceilalţi care sânt
Pe faţa-ntregului pământ;
Pentru că fost-au amăgite
Popoarele, fiind uimite
De-a ei vrăjitorie mare;
24 Pentru că tot sângele care
De la proroci a fost luat,
Sau de la sfinţi a fost vărsat,
Ori de la toţi cei care sânt
Înjunghiaţi pe-acest pământ,
Numai în ea, a fost găsit,
Iar vina i s-a dovedit.”