1 „După aceea, un glas tare,
Puternic – ca de tunet mare –
Din înălţimi, s-a auzit
Şi, „Aleluia!”, a rostit.
„A Domnului este, mereu –
A marelui nost’ Dumnezeu –
Puterea, cinstea, mântuirea,
Slava, precum şi stăpânirea!
2 Căci judecăţile rostite,
De Dumnezeu, sunt dovedite
A fi, mereu, adevărate,
Făcute numai cu dreptate.
Iată că El a judecat,
Pe curva care a stricat
Pământul, cu curvia ei
Şi-apoi, i-a răzbunat pe-acei
Care-I sunt robi, căci s-a vărsat
Sângele lor, nevinovat,”
3 A doua oară-am auzit,
Cum, „Aleluia!” a rostit
Glasul care venea de sus
Şi-aste cuvinte le-a mai spus:
„Iată dar, că al ei fum greu,
Spre ceruri, va urca, mereu,
Căci înspre vârful norilor,
Suie, în vecii vecilor!”
4 Îndată, toţi bătrâni-acei –
Cari douăzeci şi patru-s ei –
Şi cu făpturile acele –
Care sunt vii şi patru-s ele –
S-au închinat pân’ la pământ,
În faţa Tatălui Cel Sfânt –
Care, aşa precum se cade,
Pe-al Său jilţ, de domnie, şade –
Şi, „Aleluia!”, au strigat,
Şi „Amin!”, când au încheiat.
5 Un glas s-a auzit să vie,
Apoi, din jilţul de domnie,
Care a zis: „Lui Dumnezeu,
Să Îi daţi laudă, mereu,
Voi toţi cari, ai Lui robi, sunteţi
Şi cari, de El, teamă aveţi!
Să-L laude dar, fiecare,
De la cel mic, la cel mai mare!”
6 Am auzit un alt glas, cari
Vuiet părea, de ape mari,
Sau tunetul dezlănţuit.
El, „Aleluia!”, a rostit.
„Al nostru Domn şi Dumnezeu,
Atotputernic e, mereu!
A început să-mpărăţească
Şi-n veci, are să stăpânească!
7 E timpul să ne bucurăm,
Veseli să fim, slavă să-I dăm,
Căci este nunta Mielului
Şi iată că soţia Lui
E gata şi s-a pregătit:
8 In alb, să-mbrace – a primit –
Strălucitor, fin şi curat.
(Inul subţire a-nsemnat
Faptele sfinţilor, vădite
A fi, mereu, neprihănite.)
9 Apoi, un glas s-a auzit,
Care, să scriu, mi-a poruncit.
Eu am făcut precum mi-a zis
Şi iată ceea ce am scris:
„Ferice de acei pe care,
Oaspeţi, la nuntă, Mielu-i are!”
Apoi mi-a zis: „Acestea sânt,
Cuvintele Tatălui Sfânt!
Acestea sunt – să ţineţi minte! –
Adevăratele cuvinte,
Cuvintele lui Dumnezeu!”
10 Atunci, în mare grabă – eu –
Jos, la pământ, m-am aruncat,
Vrând, lui, să mă închin, îndat’.
Dar el mi-a zis: „Să te fereşti,
Aşa ceva, să făptuieşti!
Un lucru vreau, să îl ştii bine:
Şi eu sunt slujitor, ca tine –
Ca ai tăi fraţi – şi ne-ndoios,
Ţin mărturia lui Hristos.
Lui Dumnezeu, necontenit,
Să te închini tu, negreşit!
(Căci duh este – de prorocire –
A lui Iisus mărturisire.)”
11 Apoi – la fel ca într-un vis –
Mi-a apărut cerul deschis
Şi un cal alb, eu am zărit.
Acela cari l-a călărit,
„Cel credincios” este chemat,
Precum şi „Cel adevărat”.
De El, sunt toate, judecate,
Căci El se luptă cu dreptate.
12 Precum e para focului,
Aşa erau şi ochii Lui.
Pe cap, cununi, El a purtat,
Care erau de împărat.
Un nume, scris, El mai avea,
Pe care nimeni nu-l ştia,
Pentru că numele acel
E cunoscut numai de El.
13 Haina, care-i de El purtată,
Era, în sânge, înmuiată,
Iar „Al lui Dumnezeu Cuvânt”
Este al Său Nume, Preasfânt –
Sau altfel spus, Numele Lui,
Este „Cuvântul Domnului”.
14 Oştirile, din cer, veneau,
Pe urma Lui şi călăreau
Cai albi, fiind înfăşurate
În straie albe şi curate,
Ţesute dintr-un rând de fire,
Care erau din in subţire.
15 Din a Lui gură, se vedea
Cum că o sabie ieşea,
Pe Neamuri, ca să le lovească
Şi-n urmă, să le cârmuiască,
Cu un toiag de fier. El are,
Apoi, să calce, în picioare,
Teascul cu vinul de furie –
Teascul cu vinul de mânie –
Al Celui care e, mereu,
Atotputernic Dumnezeu.
16 Pe coapsă şi pe strai, scria
Numele care Îl avea,
Şi-anume, „Domn al domnilor”
Şi „Împărat al tuturor”.
17 În urmă, mi s-a arătat
Un alt înger, care a stat
Apoi, în faţă-mi, în picioare.
El era aşezat în soare,
Iar păsărilor ce-au zburat,
Prin ceruri, astfel le-a strigat:
„Veniţi aici! Vă adunaţi
Cu toate, să vă ospătaţi!
Căci Dumnezeu, pe fiecare,
Vă cheamă la ospăţu-I mare!
18 Veniţi acum, ca să mâncaţi!
Veniţi ca să vă ospătaţi,
Cu carnea împăraţilor,
Cu carnea căpitanilor,
Cu carnea celor ce-au luptat
Şi vitejie-au arătat,
Cu carnea celor care sânt
Slobozi sau robi, pe-acest pământ,
Cu carnea oamenilor cari
Sunt mici în lume, sau sunt mari!”
19 Şi am văzut fiara cea mare
Şi pe-mpăraţii ce îi are –
Cu oştile ce-i însoţeau –
Că pregătiţi cu toţi erau,
Şezând în aşteptare-apoi,
Gata să-nceapă un război,
Cu Cel care era călare
Şi cu a Lui oştire, mare.
20 Fiara, după ce-a fost învinsă,
Ajunsa-n urmă a fi prinsă;
Cu ea, prorocul mincinos
A fost şi el prins, ne-ndoios.
El este cel care făcea
Semne, cu care-i amăgea
Pe toţi cei cari au căpătat
Semnul şi-apoi, s-au închinat
Icoanei fiarei. Amândoi,
Prinşi şi-aruncaţi au fost apoi –
De vii – într-un anume loc,
Care e iazul cel de foc.
Pucioasă, iazu-acela are
Şi arde fără încetare.
21 Cu sabia care ieşea
Din gura Celui ce şedea –
Pe calul Său cel alb – călare,
Au fost ucişi toţi ceilalţi care,
În oastea fiarei, s-au aflat,
Iar păsările i-au mâncat.”