1 „Apoi, un înger am văzut,
Venind din cer, care-a avut,
La el, cheia Adâncului
Şi-un mare lanţ, în mâna lui.
2 El, pe balaur, l-a luat,
Pe şarpele cel vechi – chemat
Satan, sau Diavol – ca să fie
Legat, în următoarea mie
De ani, care avea să vină,
Şi, în Adânc, astfel, să-l ţină.
3 Deci, în Adânc, l-a aruncat –
După ce-ntâi a fost legat –
Şi-n urmă, a pecetluit
Intrarea, spre a fi oprit
Astfel, ca-n următoarea mie
De ani, în lume, să mai vie,
Să nu-nşele cu-al său cuvânt,
Popoarele ce-n lume sânt.
După ce timpul hărăzit
Ar fi trecut, el, negreşit,
Pentru o vreme-ar fi urmat,
Ca iar să fie dezlegat,
Şi un timp scurt, liber să fie.
4 Eu, nişte jilţuri de domnie,
Apoi, în urmă, am văzut.
Acelora cari au şezut
Pe ele, li s-a dat, îndată,
Dreptul de-a face judecată.
Mai multe suflete erau,
Acolo. Ele se vădeau
Precum că sunt ale celor
Ce şi-au păstrat credinţa lor
Şi cărora li s-a tăiat
Capul, căci nu s-au lepădat,
De mărturia lui Iisus,
În nici un fel, şi-au ţinut sus –
Oricând şi-n orice loc – mereu,
Cuvântul de la Dumnezeu.
Erau şi ale celor care
Nu îi aduseră-nchinare
Nici fiarei, nici icoanei ei
Şi n-au vrut oamenii acei
Ca să-i primească semnul dat,
Pe braţ sau frunte, aşezat.
Aceştia, toţi, au biruit,
Au înviat şi au domnit,
Cu Domnul nost’, Hristos Iisus,
Aşa precum fusese spus,
Ani mulţi – în număr de o mie –
În sfânta Lui Împărăţie.
5 Morţii ceilalţi – cum am văzut –
N-au înviat pân’ n-a trecut
Mia de ani, precum se cere,
Căci asta-i prima înviere.
6 E sfânt şi fericit cel care
A dovedit că parte are
De-această primă înviere.
Asupra lui, nici o putere –
A doua moarte arătată –
N-o să mai aibă, niciodată.
Aceştia, toţi, vor fi, mereu,
Drept preoţi ai lui Dumnezeu,
Precum şi-ai lui Hristos Iisus,
Domnind cu El, precum s-a spus,
Ani mulţi – în număr de o mie –
În sfânta Lui Împărăţie.
7 După ce mia anilor
Va trece – la sfârşitul lor –
Satana fi-va dezlegat
8 Şi-n lume, el va fi lăsat,
Să-nşele neamuri care sânt,
În patru colţuri de pământ –
Şi să-l înşele şi pe Gog
Şi totodată, pe Magog –
Ca la sfârşit, să-i strângă-apoi,
Şi să îi ducă la război.
Numărul lor, în largul zării,
Va fi precum nisipul mării.
9 Ei au venit, atunci, îndată,
Şi iute fosta-nconjurată
Tabăra sfinţilor, ţintită
Fiind cetatea prea iubită.
Însă, din cer, foc a venit,
Care, pe toţi, i-a mistuit.
10 Iar diavolul cari i-a-nşelat,
A fost, pe dată, aruncat,
În iazul cel de foc, în care,
Pucioasă e, unde îşi are
Fiara un loc – neîndoios –
Şi cu prorocul mincinos.
Acolo, fi-vor chinuiţi
Şi au să fie-n veci munciţi.
11 Apoi, un scaun de domnie,
Mi-a apărut, în faţă, mie,
Şi Cel care şedea pe el;
Fusese alb jilţul acel.
Pământ şi ceruri, am văzut,
Că loc, atunci, n-au mai avut,
În faţa Lui, şi au fugit.
12 Apoi, pe morţi, eu i-am zărit –
Şi mari şi mici – stând în picioare,
În faţa jilţului cel mare.
Şi nişte cărţi au fost aduse,
De-ndată, şi, în faţă, puse.
Încă o carte se vedea,
Şi cartea vieţii era ea.
Acestea toate-au fost deschise
Şi-apoi, pe baza celor scrise,
În ele, şi a faptelor,
Întreg poporul morţilor
A fost, atuncea, judecat.
13 Şi marea, înapoi, a dat,
Pe cei ce se aflau în ea,
Iar Moartea-apoi, de-asemenea;
Şi Locuinţa morţilor
Şi-a scos afară-al ei popor,
Căci fiecare-a fost luat
Şi, după fapte, judecat.
14 Moartea şi Locuinţa lor –
Adică cea a morţilor –
Au fost zvârlite într-un loc,
Ce e chemat „iazul de foc”.
Iazul de foc – precum se ştie –
Moartea a doua o să fie.
15 Oricine, scris, n-a fost găsit
În cartea vieţii, negreşit,
A fost, îndată, aruncat,
În iazul cel, „de foc”, chemat.”