1 „Apoi, în urmă, am văzut,
Că un cer nou a apărut
Şi un pământ nou, totodată,
Căci cele de întâia dată
Pierit-au şi de-asemenea,
Nici marea nu se mai vedea.
2 Apoi, din cer, văzut-am eu,
Cum vine, de la Dumnezeu,
Cetatea sfântă – care ştim
Că e noul Ierusalim –
Ca o mireasă-mpodobită,
Pentru al ei bărbat, gătită.
3 Atunci, din jilţul de domnie,
Un glas s-a auzit să vie
Şi-n felu-acesta a vorbit:
„Iată, acuma a venit
Cortul lui Dumnezeu, în care
Sunt oamenii! Dumnezeu are
Ca, între ei, să locuiască
Şi astfel, o să se vădească
Precum că-i Dumnezeul lor,
Iar ei vor fi al Său popor.
4 În fruntea lor, El o să meargă
Şi, lacrima, o să le-o şteargă.
Nu va fi moarte, nici pieire,
Ţipăt, durere, tânguire,
Căci tot ce fost-a la-nceput,
De mult, de tot, va fi trecut.”
5 Cel cari, pe jilţul de domnie,
Şade, a zis: „Toate-au să fie
Făcute iar, căci Eu, apoi,
Fac toate lucrurile, noi.”
În urmă, a adăugat:
„Să scrii ceea ce ai aflat,
Căci vrednic este de crezut
Ce-ai auzit şi ce-ai văzut.
Toate cuvintele-ascultate
De tine, sunt adevărate.”
6 Când a sfârşit de cuvântat –
„S-a isprăvit, s-a terminat!” –
Adăugat-a Cel Prea Sfânt.
„Eu, Alfa şi Omega, sânt.
Eu, Începutul sunt numit,
Şi tot Eu sunt chemat Sfârşit.
Celui ce-i este sete, iată,
Îi dau să bea, fără de plată,
Din apa vieţii, negreşit.
7 Celor care au biruit,
Aceste lucruri minunate,
Drept moştenire le sunt date;
Căci Dumnezeu le voi fi Eu,
Iar ei vor fi poporul Meu.
8 Dar cei curvari, sau cei fricoşi,
Ori ucigaşi, necredincioşi,
Precum şi toţi aceia care
Aduc, la idoli, închinare,
Sau vrăjitori, ori mincinoşi,
Sau cei ce se vădesc scârboşi,
Au parte de-un anume loc:
Acela-i iazul cel de foc.
A doua moarte – negreşit –
Vor avea ei, de moştenit.”
9 Din îngerii care erau
Şapte la număr – şi ţineau
Şapte potire-n care sânt
Urgiile ce pe pământ,
În urmă, vor avea să vie –
Unu-a venit şi-mi zise, mie:
„Vino să vezi, mireasa Lui,
Să vezi nevasta Mielului!”
10 Apoi, în Duhul, m-a răpit
Şi, pe un munte, m-a suit.
De-acolo, el mi-a arătat,
Cum, din înalturi, s-a lăsat
Cetatea sfântă, minunată,
Care-i Ierusalim chemată.
Ea, de la Dumnezeu, venea,
11 Iar slava Lui o-mpodobea.
Lumina-n juru-i răspândită,
Putea a fi asemuită
Cu piatra scumpă, străvezie,
Care, iaspis, părea să fie.
12 Un zid, înalt, o-mprejmuia,
Iar porţi, douăsprezece-avea,
Şi câte-un înger am văzut –
Strajă – în porţi, că a şezut.
Erau dar, îngerii acei –
În număr – doisprezece, ei.
Pe-aceste porţi, scrise erau
Numele care le aveau
Cei doisprezece fii din care
O seminţie va apare,
Alcătuind, în acest fel,
În lume, neamul Israel.
13 Spre răsărit, trei porţi erau;
La miazănoapte se vedeau
Alte trei porţi şi, negreşit,
La miazăzi, trei s-au găsit.
De-asemenea, trei porţi s-au pus
Şi-n partea cea de la apus.
14 Zidul care a-nconjurat
Cetatea, fost-a aşezat
Pe nişte temelii. Acele,
Douăsprezece fost-au ele,
Purtând un nume fiecare –
Înscris în piatră – nume care
E-al celor care, pe pământ,
Apostoli, Mielului, îi sânt.
Asemeni lor, numele-acele,
Douăsprezece fost-au ele.
15 Îngerul care îmi vorbea,
O trestie-n mână, avea –
De aur – drept măsurătoare,
Căci el voia ca să măsoare
Cetatea, zidul ce-l avea,
Precum şi porţile din ea.
16 Cetatea, când s-a construit,
În patru colţuri s-a zidit.
Lungimea ei, asemenea,
E cu lărgimea ce-o avea.
Cu trestia, a măsurat
Cetatea şi-astfel, a aflat
Că – în prăjini – se-apropia
De doisprezece mii; şi ea
Era la fel, în înălţime,
Ca şi-n lărgime şi-n lungime.
17 A măsurat zidul şi, deci,
Află o sută patruzeci
Şi patru coţi, precum că are,
După măsurătoarea care,
De oameni, este folosită.
18 Cetatea se vedea zidită
Numai din aurul curat,
Iar zidul ce-mprejur i-a stat,
Fusese, din iaspis, făcut.
Aşa după cum am văzut,
Cetatea ‘ceea minunată
Era, cum e sticla curată,
19 Iar temeliile zidite,
Erau frumos împodobite,
Cu pietre scumpe: prima are
Iaspis în ea pus, după care,
A doua este de safir;
Din halchedon e-a treia-n şir,
A patra din smarald apare,
20 A cincea doar sardonix are;
Din sardiu-a şasea se vădea,
A şaptea hrisolit avea;
A opta, e beril; topaz,
A noua este; hrisopaz,
A fi a zecea, s-a vădit;
A unsprezecea s-a zidit,
Doar din iacint şi mai venea,
Apoi, a douăsprezecea
Care – aşa cum am văzut –
Din ametist doar, s-a făcut.
21 Porţile-acelea – fiecare –
Făcute-s din mărgăritare.
O poartă numai, aşadar,
Era dintr-un mărgăritar,
Iar toate porţile acele,
În număr, doisprezece-s ele.
Uliţa cari a străbătut
Cetatea ‘ceea, s-a făcut,
Din aurul cel mai curat –
Aur care, asemănat,
Numai cu sticla străvezie
Ar fi putut, apoi, să fie.
22 Aşa după cum am văzut,
Cetatea, Templu, n-a avut,
Pentru că Domnul Dumnezeu –
Atotputernicul mereu –
La fel ca Mielul, Templu Sfânt,
Pentru acea cetate, sânt.
23 Cetatea, trebuinţă, n-are
De soare sau de lună care
S-o lumineze, căci, mereu,
Doar slava de la Dumnezeu
O luminează şi, se ştie,
Că Mielul e a ei făclie.
24 Acolo, Neamuri au să vină
Şi au să umble în lumină,
Iar împăraţii care sânt
Pe faţa-ntregului pământ,
Slava şi cinstea lor – în ea –
Să o aducă, vor putea.
25 Deschise au ca să se ţie
Porţile ei, căci n-o să fie
Noapte, nicicând. Astfel, în ea,
26 Cu toţi să vină, vor putea –
S-aducă cinstea, slava lor –
Din orice Neam şi-orice popor.
27 Nimic din ce este-ntinat,
În ea, nu va mai fi intrat.
Nimeni – care, în spurcăciuni
Trăieşte numai, şi-n minciuni –
Nu poate ca să intre-n ea.
Voie să intre, vor avea
Cei însemnaţi numai, pe care –
Mielul – în cartea vieţi-i are.”