1 Era un om, din Efraim –
De la Ramataim-Ţofim –
Care, Elcana, se numea.
Tatăl pe care îl avea
Fusese, Ieroham, numit
Şi de Elihu-i zămislit;
Elihu e acela care,
Pe Tohu, drept părinte-l are;
Tohu în lume a venit,
Prin Ţuf, cari fost-a Efratit.
2 Două neveste-avea Elcana:
Pe cea dintâi o chema Ana,
Iar cea de-a doua se numea
Penina. Omul se suia,
3 Din Silo – din cetatea lui –
Să se închine Domnului.
Astfel, bărbatul se pornea,
O dată-n an, şi se ducea –
Alături de al său popor –
Ca Domnului oştirilor,
Să Îi dea jertfe potrivite,
Care-s prin Lege rânduite.
Pe-atunci, doi preoţi i-au slujit
Lui Dumnezeu. Ei s-au numit
Hofni şi Fineas; cei doi, iată,
Pe Eli, îl aveau, drept tată.
4 În ziua-n care îşi ducea
Elcana jertfa, îi dădea
Peninei, câteva bucăţi,
Apoi – ca şi în alte dăţi –
Copiilor ce îi avea –
Pe care îi născuse ea –
Le dăruia, la fiecare,
Bucăţi din jertfă, după care
5 Dădea o parte îndoită,
Pentru soţia sa iubită,
Cari Ana se chemase. Ea,
Copii să aibă, nu putea,
Căci Domnul, stearpă, o făcuse.
6 Penina, ăst fapt, îl ştiuse
Şi de aceea, niciodat’,
S-o necăjească, n-a-ncetat.
7 În anii toţi care-au trecut,
La fel, Penina a făcut.
De câte ori Ana mergea
La casa Domnului, venea
Penina-ndată să-i vorbească
Şi astfel, să o necăjească.
Ana, atunci, amar plângea
Şi să mănânce, nu voia.
8 Bărbatul ei a căutat
S-o mângâie şi-a cuvântat:
„De ce plângi Ano? Ce te-apasă,
De nici nu vrei să stai la masă?
De ce ţi-e inima-ntristată
Şi tot mereu eşti supărată?
Ano priveşte-acum, la mine,
Şi spune-mi: oare, pentru tine,
Nu preţuiesc, mult mai mult, eu,
Decât zece feciori, mereu?”
9 Când toţi sfârşit-au de mâncat,
Ana, la Templu, a plecat.
Eli, preotul Domnului,
Lângă uşiorii Templului,
Era, pe-un scaun aşezat.
10 Ana, cu sufletu-ntristat,
Plângea şi se ruga, mereu,
Sprijind cerând, lui Dumnezeu.
11 Ea a făcut o juruinţă,
Căci avusese o dorinţă:
„O, Doamne al oştirilor!
Dacă vei fi îndurător,
Dacă vei vrea a Te uita,
Cu milă, către roaba Ta
Şi ai să-mi dai un fiu şi mie,
Atunci Ţi-l voi închina Ţie.
Va fi-nchinat, lui Dumnezeu,
În toată viaţa lui, mereu.
Peste-al său cap, brici – niciodat’ –
Să treacă, nu va fi lăsat.”
12 Fiindcă-n rugăciune, ea,
De multă vreme se găsea,
Eli cu-atenţie-a privit,
La gura ei şi s-a gândit
13 Că-i beată. Nu îi auzea
Glasul, cu toate că vedea
Că-şi mişcă buzele, mereu.
Ea Îi vorbea lui Dumnezeu,
Şi-şi înălţa ruga fierbinte,
Din inimă, făr’ să cuvânte.
14 Eli îi zise: „Până când,
Să stai aici, mai ai de gând?
Tu nu vezi cât de beată eşti?
Du-te acum, să te trezeşti!”
15 Ana răspunse: „Domnul meu,
Află că beată, nu sunt eu.
N-am băut vin, nici vreo licoare
Care să fie-ameţitoare.
Eu sufăr, în inima mea,
Şi tot necazul meu, aş vrea,
Să-l vărs în faţa Domnului,
Şi să cer ajutorul Lui.
16 Să nu mă iei drept o stricată,
Căci doar durerea adunată
În inimă – pe-al vieţii drum –
M-a-mpins ca să vorbesc, acum.”
17 Eli i-a zis: „Du-te în pace,
Căci Dumnezeu ştie ce face!
Şi poate, El va asculta
Acuma, rugăciunea ta.
Fie să te asculte Cel
Cari Domn îi e, lui Israel!”
18 Ana a spus: „În faţa ta,
Vreau, trecere, a căpăta!”
Apoi, femeia a plecat,
A stat la masă şi-a mâncat,
Iar faţa i se-nveselise,
Căci întristarea ei pierise.
19 Ana, în zori, s-a deşteptat,
Iar după ce s-a închinat
Cu faţa până la pământ
‘Naintea Domnului Cel Sfânt,
S-a-ntors la Rama, unde ea –
Pe vremea ‘ceea – locuia.
Apoi, cu soaţa lui – cu Ana –
S-a dus şi s-a culcat Elcana.
Domnul Şi-a amintit de ea
Şi de dorinţa ce-o avea.
20 Când timpul i s-a împlinit,
Ana pe lume-a zămislit,
Un fiu, aşa cum îşi dorea.
De bucurie mare, ea
I-a pus copilului acel,
Drept nume-atuncea, Samuel.
Numele-acesta a-nsemnat
Că „Dumnezeu a ascultat”.
Ana spusese: „Fiul meu,
Cerut e, de la Dumnezeu.”
21 Elcana şi cu casa lui
S-a dus în faţa Domnului,
Ca să aducă jertfa dată
În fiecare an o dată
Şi – precum îi cerea credinţa –
Să-şi împlinească juruinţa.
22 Dar Ana nu l-a însoţit,
Şi-n felu-acesta, i-a vorbit:
„După ce îl voi înţărca
Pe fiul meu, mă voi urca –
Cu el – la casa Domnului,
Ca să îl las în faţa Lui,
Aşa după cum am promis.”
23 Atunci, bărbatul ei a zis:
„Vreau ca al Domnului cuvânt,
Să se-mplinească, pe pământ.
Să faci după a ta dorinţă,
După cum crezi de cuviinţă.”
Ana, precum avea de gând,
A stat acasă, până când,
Pe al ei fiu l-a înţărcat.
24 După aceea, s-a urcat,
La casa Domnului, cu el.
Când a făcut drumul acel,
Trei tauri a luat cu ea;
A mai luat, de-asemenea,
O efă care era plină –
Până în gură – cu făină.
25 Taurii fost-au junghiaţi
Şi-apoi, drept jertfă au fost daţi,
Iar cu al ei copil s-a dus
26 La Eli şi aşa i-a spus:
„Te rog, mă iartă, domnul meu,
Şi află dar, precum că eu
Sunt chiar femeia care-a stat,
În acest loc şi s-a rugat,
Din inimă, lui Dumnezeu.
27 Pentru copilu-acesta, eu –
În vremea ‘ceea – m-am rugat,
Iar Dumnezeu m-a ascultat.
28 De-aceea, Domnului, eu vreau,
Pe fiul meu, acum, să-l dau,
Ca astfel, toată viaţa lui,
Să fie doar al Domnului.”
Când a sfârşit de cuvântat,
Lui Dumnezeu, s-au închinat.