1 Rugându-se, Ana a spus:
„În Dumnezeul Cel de Sus,
Se bucură inima mea.
Prin El, putere voi avea.
Puterea mea, El a-nălţat-o
Şi nimeni n-a mai clătinat-o.
Gura mi s-a deschis, pe dată,
Contra vrăjmaşilor, căci iată,
Se bucură sufletul meu,
De sprijinul lui Dumnezeu.
2 Nimeni nu este, pe pământ
La fel cu e Domnul, de sfânt.
Alt Dumnezeu – la fel ca Tine –
N-a fost şi nu va fi, ştiu bine.
Nu-i stâncă, precum e, mereu,
Al nostru Domn şi Dumnezeu.
3 Luaţi dar, seama, fiecare:
Nu mai vorbiţi, cu îngâmfare,
Şi nici cuvinte de mândrie –
În gură – să nu vă mai fie!
Căci Domnul e un Dumnezeu
Care cunoaşte tot, mereu.
Şi orice faptă săvârşită,
În faţa Lui e cântărită.
4 Iată că arcul celor tari
S-a sfărâmat, iar acei cari
Se arătau slabi la vedere,
Acum încinşi sunt, cu putere.
5 Cei cari sătui s-au arătat,
Acuma s-au închiriat
Pentru ca pâine să primească.
Cei ce-au ajuns să flămânzească
Se odihnesc acuma, iată.
Cea care stearpă-a fost odată,
De şapte ori naşte acum.
Cea care, pe al vieţii drum,
Cu mulţi prunci fost-a dăruită,
Acuma şade lâncezită.
6 Domnul e Cel care omoară,
Tot El învie, El pogoară
Către a morţii locuinţă
Şi-apoi, tot El are putinţă
Să scoată – dacă vrea – afară.
7 Domnul înalţă şi coboară,
El este Cel ce sărăceşte,
Precum şi Cel ce-mbogăţeşte.
8 Din pulbere – de-i e pe plac –
El îl ridică, pe sărac.
Pe cel ce e lipsit apoi,
El îl înalţă din gunoi,
Să-l pună-alături de cei cari
Se-arată precum că sunt mari,
Şi-i dă un scaun de domnie –
De slavă plin – ca să îi fie
Drept moştenire minunată;
Căci ai pământului stâlpi – iată –
Sunt numai ai lui Dumnezeu,
Iar lumea stă, pe ei, mereu.
9 El, paşii oamenilor Săi,
Îi va păzi, pe-ale lor căi;
Însă cei răi sunt nimiciţi
Şi-n întuneric risipiţi.
Căci omul n-o să biruiască
Doar prin puterea-i omenească.
10 Cei cari sunt ai lui Dumnezeu
Vrăjmaşi, vor tremura mereu,
Căci din înaltul cerului,
Va arunca tunetul Lui,
Asupra lor. Vor fi chemate –
În faţa Lui – şi judecate
Chiar şi acelea care sânt
Margini, pentru acest pământ.
Putere, El a revărsat,
Mereu, peste-al Său împărat
Şi-apoi a Unsului tărie
‘Nălţată-n veci, are să fie.”
11 La Rama, s-a întors Elcana,
Căci el o însoţea pe Ana.
Pruncul, la Eli, rămăsese –
Aşa cum Ana promisese –
Să crească-n faţa Domnului
Şi să rămână-n slujba Lui.
12 Fii lui Eli, răi, erau.
Pe Domnul, nu Îl cunoşteau.
13 Preoţi erau, pentru popor,
Dar rea era purtarea lor.
Atunci când cineva venea
La Domnul şi Îi aducea
O jertfă spre a-I fi-nchinată,
Preoţi-şi trimiteau, îndată,
Sluga, când carnea se fierbea.
14 Cu el, argatul aducea
O furculiţă anumită –
Având trei coarne – pregătită
Doar pentru jertfe. Când venea
Sluga cu ea, se-apropia,
Vârând-o în cazanul mare,
Tigaie, oală, sau căldare,
Şi tot ceea ce ea prindea,
Al preotului se vădea.
Copiilor lui Israel,
Mereu, li se făcea la fel,
De câte ori ei se suiau
La Silo, jertfe de dădeau.
15 Până când nici nu se ardea
Grăsimea jertfelor, venea
Argatul preotului, care
Cerea, cu îndrăzneală mare,
Parte din jertfa omului,
Adusă-n cinstea Domnului:
„Dă, pentru preot, carnea care
Trebuie pusă la frigare!
De carne fiartă, să n-audă,
Căci el doreşte carne crudă!”
16 Iar dacă omul răspundea:
„Poţi ca să iei ce-ţi va plăcea,
După ce ard grăsimea”, el –
Adică slujitoru-acel –
Zicea îndată: „Nicidecum!
Să îmi dai partea chiar acum!
Să faci aşa precum eu vreau,
Căci altfel, cu de-a sila iau!”
17 Tineri-aceştia, negreşit,
Păcate multe-au săvârşit
Faţă de Domnul, ne-ncetat,
Pentru că ei au arătat
Cum că nesocotesc, mereu,
Darul adus, lui Dumnezeu.
18 Copilul Samuel creştea
Şi-n faţa Domnului slujea.
Un mic efod, el a avut,
Care era, din in, făcut.
19 A sa măicuţă îi făcea
O mantie şi i-o dădea,
În fiecare an, o dat’,
Când se ducea cu-al ei bărbat,
Ca să dea jertfa cuvenită
Ce-i după Lege rânduită.
20 Preotul Eli – pe Elcana
Şi pe a lui soţie, Ana –
I-a binecuvântat şi-a spus:
„Să facă Domnul Cel de Sus,
Ca prunci să ai cu-a ta soţie,
Şi-nlocuit, astfel, să fie
Fiul pe cari l-a-mprumutat
Ea, Domnului, cum a jurat.”
Ana, cu al ei soţ, apoi,
Au mers acasă, înapoi.
21 Când Ana fost-a cercetată
De Domnul, iar, însărcinată,
Rămase ea şi a născut
Trei fii. În urmă, a avut
Şi două fiice, negreşit.
Iar Samuel, necontenit,
Creştea în faţa Domnului,
Fiind, mereu, pe placul Lui.
22 Eli era, pe-al vieţii drum,
Bătrân şi-aflase-abia acum
Ce fel de rele săvârşeau
Ai săi fii, şi cum se purtau
Cu oamenii din Israel.
De-asemeni, mai aflase el,
Că cu femei ei se culcau –
Ce cele cari afar’ slujeau –
În faţă, chiar la uşa care,
Al întâlnirii cort o are.
23 Eli, la sine, i-a chemat
Pe ai săi fii şi-a întrebat:
„De ce, astfel de lucruri rele,
Aţi făcut voi? Căci despre ele,
Întreg poporul mi-a vorbit.
24 Copiii mei, ce-am auzit
Spunându-se de voi, mereu,
Nu e de bine. Cum văd eu,
Prin ceea ce aţi săvârşit,
Făcut-aţi de-a păcătuit
Întreg poporul Domnului.
25 Când împotriva omului,
Un alt om are să greşească –
Adică să păcătuiască –
Cel care a păcătuit
Are să fie – negreşit –
De către Domnul, judecat
Şi plată îşi va fi luat.
Dar dacă omul se vădeşte,
Cum că, mereu, păcătuieşte
Chiar împotriva Domnului,
Cine va fi sprijinul lui –
Ca să se roage pentru el –
Să capete iertare-astfel?”
Dar fiii săi n-au ascultat,
De sfaturile ce le-a dat,
Pentru că Domnul a voit
Să îi omoare, negreşit.
26 Tânărul Samuel creştea
Şi-n faţa Domnului şedea,
Fiind plăcut de toţi, mereu:
De oameni şi de Dumnezeu.
27 Un om al Domnului s-a dus,
La Eli şi aşa i-a spus:
„Aşa vorbeşte Dumnezeu:
„Nu M-am descoperit dar Eu,
Pentru a tatălui tău casă,
Mai înainte ca să iasă
Din a Egiptului robie?
28 Eu l-am adus, la preoţie,
Atunci când l-am ales pe el,
Din toţi fiii lui Israel.
Mereu – tămâie – trebuia
Să ardă, înaintea Mea,
Slujind pentru altarul Meu.
Atuncea, dăruit-am Eu –
Pentru a tatălui tău casă –
Jertfele toate ce le lasă
Israeliţii şi-s menite
A fi, de flăcări, mistuite.
29 De ce călcaţi acuma oare,
Jertfele Mele, în picioare?
De ce călcaţi daruri ce sânt
Aduse la locaşul sfânt,
După poruncile-aşezate
Şi după legile lăsate?
Dar cum se face că-ndrăzneşti
Ca pe ai tăi fii să-i cinsteşti
Cu mult mai mult, decât pe Mine,
Ca să vă meargă vouă bine,
Ca să mâncaţi pe săturate,
Din roadele întâi luate,
Să vă-ngrăşaţi pe nesimţite,
Din lucrurile dăruite
De către-al Meu popor, mereu?
30 De-aceea iată, Dumnezeu –
Cel care-i Domn în Israel –
Vorbeşte-acum, în acest fel:
„Spusesem că şi casa ta –
Şi a tatălui tău – vor sta
În faţa Mea, umblând mereu,
Numai după cuvântul Meu.”
Dar iată, Domnu-acuma vine,
Zicând: „Departe e de Mine,
Lucrul acesta! Eu găsesc
Căci trebuie să îi cinstesc
Pe cei cari, cinste, Îmi arată!
Dispreţ doar, voi avea, pe dată,
Faţă de cei ce se vădesc
Precum că Mă dispreţuiesc.
31 Iată că vine – încurând –
O vreme anumită, când
Al tău braţ are-a fi tăiat.
Îndată, el va fi urmat
De către braţul cel pe care
Casa tatălui tău îl are.
Astfel, în vremea ce-o să vie,
Să ştii că nu o să mai fie
Nici un bătrân, în casa ta.
32 În sfântul Meu locaş, va sta
Acela cari, potrivnic ţie,
Vedea-vei că are să-ţi fie;
Iar Israelul, copleşit,
Are să fie – negreşit –
Cu bunătăţi nenumărate,
Care, de Domnul, vor fi date.
Nici un bătrân – tu vei vedea –
În casă, nu vei mai avea.
33 Doar unul, la altarul Meu –
Dintre ai tăi – lăsa-voi Eu.
Pe ai voşti ochi o să-i topească
Durere ce o să se nască
Din acest fapt, şi-o să urmeze
Ca sufletul să vă-ntristeze.
34 Iată dar semnul stabilit –
Semn care este hărăzit
Pentru cuvintele rostite –
Ca tu să ştii că împlinite
Ele vor fi: astfel, cei doi –
Hofni şi Fineas – amândoi
Au să dispară într-o zi
Şi fără fii, te vei trezi.
35 Am să-Mi aşez – neîndoios –
Apoi, un preot credincios,
Să-i placă sufletului Meu
Şi inimii Mele, mereu.
Îi fac o casă stătătoare,
Şi va umbla, fără-ncetare,
Doar înaintea Unsului
Care va fi al Domnului.
36 Apoi, oricine va mai sta,
În viaţă dar, din casa ta,
În faţa lui o să se-nchine
Pân’ la pământ şi-o să suspine
După un ban de-argint măcar –
Sau pentr-un colţ de pâine doar –
Zicând: „Îndură-te de mine,
Şi fă-mi, te rog, un mare bine,
Punându-mă în preoţie –
În orice slujbă o să fie –
Să pot să am şi azi şi mâine,
Măcar un colţ micuţ de pâine.”