1 Dar Ionatan – acela care,
Pe Saul, drept părinte-l are –
Pe slujitorul ce-l avea
Şi care armele-i ducea,
Grabnic, la sine, l-a chemat
Şi-n acest fel, a cuvântat:
„Vino cu mine, să-ncercăm,
La Filisteni, ca să intrăm!”
Nimic, lui Saul, nu i-a spus,
Ci doar cu sluga lui s-a dus.
2 Saul, la Ghibea, se găsea
Şi lângă al ei zid şedea,
Sub rodiul care e aflat
Chiar la Migron, înconjurat
Fiind de toată oastea lui;
Iar numărul poporului
Care alăturea-i şedea,
La şase sute, se vădea.
3 Pe-atuncea, Abia – cel care
Pe Ahitub, tată, îl are,
Şi care, frate, se vădea
Cu I-Cabod care-l avea,
Tată, pe Fineas, pe cel care,
Drept fiu, preotul Eli-l are
Şi cari, la Silo, Îi slujise
Lui Dumnezeu – se potrivise
De a purta efodul lui,
Adică al preotului.
În tabără, nu s-a aflat
Că Ionatan era plecat.
4 În trecătorile prin care
Croit-a Ionatan cărare
Spre străjile ce le aveau
Ceata de Filisteni, erau
Două stânci mari ce s-au aflat
Faţă în faţă, ne-ncetat,
Ca nişte paznici puşi sub soare,
De veghe, lângă trecătoare.
Boţeţ, întâia, s-a numit,
Iar cea de-a doua a primit,
Drept nume, Sene. Prima stâncă
5 Spre miazănoapte-arată încă,
Având Mişmaşu-n faţă pus.
A doua, faţa şi-a adus
Spre miazăzi şi a privit
Astfel la Gheba, negreşit.
6 În urmă, Ionatan îi zise
Feciorului ce-l însoţise:
„Haidem acum, să încercăm –
De vom putea – să-naintăm
Până la straja cea pe care
Neamul de Filisteni o are.
De neamu-acesta, niciodat’ –
Cari împrejur e netăiat –
Să nu te temi, căci Dumnezeu
E Cel ce poate ca, mereu,
Să ne aducă izbăvire –
Indiferent de ce oştire
Ne însoţeşte. Dacă-i mare –
Sau dacă este mică – n-are
Vreo importanţă-n ochii Lui,
Căci voia este-a Domnului.
Să mergem dar, căci El, apoi,
Poate lucrează pentru noi.”
7 Feciorul cari îl însoţea
Şi care, armele-i, ducea,
Răspunse-ndată: „Fă cum vrei,
Dar şi pe mine să mă iei,
Căci sunt alăturea de tine.
Să faci precum gândeşti că-i bine.
Urmează-ndemnul cel pe care,
Inima ta, îl simţi, că-l are.”
8 „Ei bine!” – Ionatan a spus –
„Acum e timpul de-a fi pus
Al nostru plan, în aplicare,
Hai să ieşim la drumul mare,
Să ne-arătăm dar, străjilor
Din oastea Filistenilor.
9 Dacă au să ne zică: „Staţi
Unde sunteţi şi aşteptaţi,
Pentru că, de îndată, noi
O să ne pogorâm la voi!”,
Ne vom opri să-i aşteptăm
Şi n-o să mai înaintăm.
10 Dacă vor zice: „Hai, veniţi
Grabnic, aici să vă suiţi!”,
Vom merge, fără teamă, noi,
Pentru că ştim că Domnu-apoi,
În mâna noastră, o să-i dea
Şi-astfel, izbândă, vom avea.
De-aceea-ţi spun acuma, ţie:
Semn, lucru-acesta să ne fie!”
11 S-au înţeles astfel şi-apoi,
La Filisteni s-au dus cei doi.
Străjile cari i-au observat,
În acest fel, au cugetat:
„Evreii care s-au pitit
Prin găuri, iată-i, au ieşit.”
12 Străjeri-au spus către cei doi:
„Suiţi-vă până la noi!”
Atuncea, Ionatan îi zise
Feciorului ce-l însoţise:
„Hai după mine, fără teamă,
Căci Domnul nost’, de bună seamă,
În mâna noastră, o să-i dea
Şi-astfel, izbândă, vom avea!”
13 Şi Ionatan s-a căţărat
Pe stânci, cu greu. S-a ajutat
De mâini, precum şi de picioare,
Scăldat în valuri de sudoare.
Îndeaproape-a fost urmat,
De slujitorul său, de-ndat’.
Straja de Filisteni apoi,
Pieri sub mâna celor doi.
14 În lupta care s-a purtat,
La douăzeci s-a ridicat
Numărul morţilor pe care
Ceata de Filisteni îi are.
Locul în care s-au bătut –
Ca suprafaţă – a avut
Cam jumătate de pogon.
15 Apoi, o groază – ca un zvon –
S-a abătut peste popor,
Pe ceata prădătorilor
Şi-asupra străjii. Negreşit,
Întreaga ţară s-a-ngrozit,
Căci era groaza Domnului
Venită-asupra orişicui.
16 Saul la Ghibea se găsea,
Şi-n jur, mai multe străji, avea.
Străjile sale au văzut
Tot ceea ce s-a petrecut:
Văzut-au oamenii speriaţi,
Cum alergau înspăimântaţi,
Fără a şti unde aleargă,
Sau încotro vor ca să meargă.
17 Saul a zis poporului,
Care era în jurul lui:
„Vă rog, acum, să-i număraţi
Pe cei care-s cu noi aflaţi,
Pentru că vreau să ştiu apoi,
Cine lipseşte dintre noi.”
Oameni-ndată au făcut
Aşa precum li s-a cerut
Şi au aflat, în acest fel,
Precum că Ioanatan e cel
Care, din tabără, lipsea,
Şi cel ce armele-i ducea.
18 Saul, la Ahia, s-a dus,
Apoi, în grabă, şi i-a spus:
„Adu chivotul Domnului!” –
În acel timp, chivotul Lui,
Era cu fiii cei pe care
Neamul lui Israel îi are. –
19 Când Saul încă mai vorbea
Cu preotul, zarva creştea
În rândul Filistenilor,
Şi se-ntărea zgomotul lor.
Saul, la preot, a strigat:
„Îţi trage mâna, imediat!”
20 De ai săi oameni însoţit,
Saul, în urmă, a venit,
La locul luptei şi-a văzut
Tot ceea ce s-a petrecut.
Când Filistenii i-au zărit,
În luptă s-au învălmăşit
Şi s-au bătut oameni-acei –
Fără să ştie – între ei.
21 Evreii care s-au urcat
La Filisteni – cari s-au aflat
Mai dinainte printre ei –
S-au strâns şi s-au unit cu cei
Care, pe Saul, îl urmau
Şi cari cu Ionatan erau.
22 Toţi ai lui Israel bărbaţi
Cari se-ascunseseră speriaţi
În muntele acela mare,
Pe care Efraim îl are,
Atuncea când au auzit
Că Filistenii au fugit,
Pornit-au ca să-i urmărească
Pe drum şi să îi nimicească.
23 Domnul a fost, atuncea, Cel
Cari i-a adus lui Israel –
În ziua ‘ceea – izbăvire,
De-a Filistenilor oştire.
Luptele date au cuprins
Ţinutul ce era întins
Dincolo de acel loc care
Drept, Bet-Aven, nume, îşi are.
24 Ziua aceea s-a vădit
Obositoare, negreşit,
Pentru bărbaţii cei pe care
Neamul lui Israel îi are.
Saul, pe-al său popor, l-a pus,
Atunci, să jure, şi a spus:
„Mereu, să fie blestemat
Omul care va fi mâncat
Din pâine, până se-nserează,
Până când umbrele se-aşează,
Şi până n-am să mă răzbun
Pe-ai mei duşmani şi-am să-i răpun!”
Şi nimenea nici n-a mâncat
Până când seara s-a lăsat.
25 La o pădure a ajuns
Poporul, iar când a pătruns
În acel codru, s-a-ntâmplat
Că peste multă miere-a dat.
26 Când prin pădure a trecut
Poporul, miere, a văzut,
Dar n-a-ntins mâna, nimenea,
Ca să mănânce-apoi, din ea,
Căci jurământu-a fost ţinut
De toţi cei care l-au făcut.
27 Doar Ionatan, ştire, n-avuse
De jurământul ce-l făcuse
Întreg poporul. A găsit
Un fagure şi şi-a înfipt
Toiagu-n el. L-a ridicat
Şi-ndată i s-au luminat
Ochii, când gustul, i-a simţit.
28 Un om, atuncea, i-a vorbit:
„Iată că tatăl tău a pus
Poporul a jura şi-a spus:
„Să fie blestemat cel care
Se va atinge de mâncare!”
Cu toţii fost-au obosiţi
Şi de puteri erau sleiţi.
29 Îndată, Ioanatan îi zise
Omului care îi vorbise:
„Iată ce cred, acuma, eu:
Gândesc precum că, tatăl meu –
Prin jurământul aşezat –
Poporul doar l-a tulburat.
Când am simţit gustul pe care
Mierea aceasta bună-l are,
Privirea mi s-a luminat!
30 Poporul – de ar fi mâncat
Din prada Filistenilor –
Încredinţat sunt eu, că lor,
Pierderi mai multe-ar fi putut –
Atuncea – să le fi făcut.
Astfel, înfrângerea lor, oare,
Nu ar fi fost cu mult mai mare?”
31 Israeliţii, negreşit,
Pe Filisteni i-au biruit
În ziua ‘ceea, începând
De la Micmaş şi ajungând
Până la Aialon apoi.
Când s-a sfârăit acel război,
Poporul fost-a obosit
Şi de puteri era sleit.
32 Asupra prăzii, de îndat’,
Cu toţi-apoi s-au aruncat.
Au adunat viţei şi boi,
Precum şi foarte multe oi
Pe care le-au înjunghiat
Jos – pe pământ – şi le-au mâncat
Cu tot cu sânge, negreşit.
33 Mai mulţi, la Saul, au fugit,
În grabă, şi l-au înştiinţat
De tot ceea ce s-a-ntâmplat:
„Iată, poporul tău greşeşte,
Acuma, şi păcătuieşte
Faţă de Dumnezeu, căci iată,
Cu sânge, carnea e mâncată!”
Saul a zis: „Vă dau de ştire
Că faceţi o nelegiuire.
O piatră mare să luaţi
Şi-aicea să o aşezaţi.
34 Împrăştiaţi-vă-n popor
Şi spuneţi-le, tuturor,
Să îşi aducă fiecare,
Boul sau oaia ce o are,
Aici, spre a fi junghiate
Şi-abia apoi pot fi mâncate,
Ca nu cumva să mai greşească
Şi astfel să păcătuiască,
Faţă de Domnul, când mănâncă
O carne-n cari sânge e încă.”
Apoi, poporul a venit
Să îşi aducă – negreşit –
Boul să fie-njunghiat
Pe piatra ce s-a aşezat.
35 Acolo, Saul a zidit,
În urmă, un altar, menit
A fi în cinstea Domnului.
E cel dintâi altar al Lui,
Pe care Saul l-a durat.
36 Saul, apoi, a cuvântat:
„Să mergem ca să-i urmărim,
Pe Filisteni, să-i jefuim,
De ziuă pân’ o să se crape,
Şi nici unul să nu ne scape!”
În urmă, preotul s-a dus
La Saul şi astfel i-a spus:
„Hai să ne-apropiem – zic eu –
Întâi, cu toţi, de Dumnezeu.”
37 Saul pe Domnul L-a-ntrebat:
„Doreşti să mă pogor, îndat,’
Pe urma Filistenilor?
O să laşi oare-al lor popor,
În mâinile lui Israel?”
Dar Domnul, în ceasul acel,
Nici un răspuns, lui, nu i-a dat.
38 Saul din nou a cuvântat:
„Toţi căpitanii cei pe care
Poporul Israel îi are,
Să vină-n faţă, să-ncercăm
Ca împreună să-l aflăm
Pe cel care-a păcătuit,
În astă zi. Căci – negreşit –
39 De-i vinovat chiar fiul meu,
Viu este Domnul Dumnezeu –
Izbăvitorul Cel pe care
Neamul lui Israel Îl are –
Cu moartea fi-va pedepsit.
Nici un cuvânt nu a rostit
Poporu-atunci, ci a tăcut.
40 Saul, apoi, a mai cerut
Ca toţi să se îndepărteze
Şi mai deoparte să se-aşeze,
Zicând: „De altă parte, eu
Am să m-aşez cu fiul meu –
Cu Ionatan.” Toţi au făcut
Aşa precum li s-a cerut
Şi i-au răspuns: „Fă precum crezi
Că e mai bine să lucrezi!”
41 Saul a zis, atunci, astfel:
„O, Doamne al lui Israel,
Arată-mi adevăru-ndat’,
Căci vreau să ştiu ce s-a-ntâmplat!
Sorţi-au fost puşi s-aleagă-apoi
Şi au căzut pe amândoi –
Pe Saul şi pe al său fiu –
Scăpând întreg poporul viu.
42 În urmă, a mai zis apoi:
„S-aleagă sorţii, între noi,
Să ştim cine-i de vină: eu,
Sau Ionatan, feciorul meu!”
Pe Ionatan sorţi-au căzut,
Iar tatăl său, când a văzut
43 Lucrul acesta, l-a-ntrebat:
„Spune-mi acum, ce s-a-ntâmplat?
Atuncea, Ionatan a spus:
„Când prin pădure eu m-am dus,
Puţină miere am luat,
Cu-al meu toiag, şi am gustat.
Sunt vinovat, căci am greşit.
Pot fi, cu moartea, pedepsit.”
44 Saul răspunse: „Dumnezeu,
Cu toată-asprimea Lui, mereu,
Faţă de mine să se poarte,
De nu vei fi lovit de moarte!”
45 Poporul, însă, a sărit
Să-l apere şi a vorbit:
„Pe Ionatan, acum, voieşti,
Cu moartea să îl pedepseşti?
Dar nu e el acela care,
Această izbăvire mare,
Azi, a făcut-o-n Israel?
Să nu te-atingi, cumva, de el!
Viu este Domnu-ntr-adevăr,
Căci nici măcar un fir de păr
N-ai să clinteşti din capul lui,
Căci doar cu voia Domnului,
El, toată ziua, a lucrat!”
Astfel, poporul l-a scăpat –
Pe Ionatan – de moartea care
Gata era a-l prinde-n gheare.
46 Saul nu i-a mai urmărit
Pe Filisteni, ci a pornit
Spre casa lui şi, imediat,
Întreg poporul l-a urmat.
47 După ce Saul a şezut
Ca împărat, el a făcut
Războaie multe cu cei care,
Israelul, vrăjmaşi, îi are.
El s-a luptat cu Moabiţii
Şi cu Edom, cu Amoniţii,
Cu împăraţii cari şedeau
La Ţoba de împărăţeau
Şi-apoi cu Filistenii care,
Pe Israel, apăsau tare.
În lupta împotriva lor,
A fost, mereu, biruitor.
48 Saul, viteaz, s-a dovedit
Şi pe-Amalec l-a biruit,
Scăpându-l pe al său popor,
De crudul lui jefuitor.
49 Saul, trei fii, a dobândit:
Primul e Ionatan numit,
Al doilea Işvi s-a chemat,
Şi Malchişua l-a urmat.
Saul, şi fete, mai avea:
Merab întâia se numea,
Iar ultima ce s-a născut,
Mical, drept nume, a avut.
50 Ahinoam, a fost chemată
Nevasta lui, iar al ei tată
Fusese Ahimaţ, cel care
E căpetenia cea mare
De peste oastea lui Abner,
Iar al său tată este Ner –
Unchiul lui Saul – negreşit.
51 Tatăl lui Saul s-a numit
Chis, şi e fratele lui Ner –
Cel care-i tatăl lui Abner.
Chis şi cu Ner, fraţi, se aflau,
Iar pe-Abiel, tată-l aveau.
52 Viaţa lui Saul s-a vădit
Un lung război – necontenit –
Crâncen şi neîndurător,
În contra Filistenilor.
Saul, de câte ori găsise
Un om care se dovedise
Voinic şi tare, îi cerea
Să-i şeadă-apoi, alăturea.