1 Toţi Filistenii s-au unit
Şi oştile şi-au pregătit,
Gata fiind pentru război.
La Soco, ei s-au strâns apoi,
Unde-o cetate se găsea,
Care, de Iuda, se ţinea.
Locul în care-au poposit,
Efes-Damim, este numit.
El, între Soco e aflat
Şi-ntre Azeca-i aşezat.
2 Saul – şi-alăturea de el,
Bărbaţii toţi din Israel –
S-au strâns şi ei şi au găsit
Un loc ce fost-a potrivit,
În valea care s-a chemat,
„A terebinţilor”. Au stat,
În linie, cu toţi, apoi,
Gata fiind, pentru război.
3 Doi munţi înalţi au străjuit
Valea. Pe unul, s-a suit
Oştirea Filistenilor,
Iar a lui Israel popor,
Pe celălalt, s-a căţărat.
Doar valea între ele-a stat.
4 Atunci, din oastea cea pe care
Neamul de Filisteni o are,
Un om voinic s-a arătat
Şi-n vale a înaintat.
Omul, din Gat, era venit
Şi Goliat a fost numit.
El – de statură – era mare,
Căci şase coţi şi-o palmă, are.
5 Pe cap, purta coif de aramă,
Iar zalele – de bună seamă –
Tot din aramă s-au făcut.
Cinci mii de sicli a avut
Solzii armuri-n greutate,
Precum şi zalele purtate.
6 Tot de aramă îi erau
Turecii care-i înveleau
Şi fluierul picioarelor,
Iar pavăza umerilor,
Tot din aramă se vădea
Şi spatele-i acoperea.
7 O suliţă, el a avut,
Cu coada ca un sul ţesut,
Iar fierul ce era în ea,
La şase sute sicli-avea.
De-un scut era el apărat,
Şi-n faţa lui era purtat
De-un om cari sarcină-a avut
Doar ca să poarte al său scut.
8 Spre linia lui Israel,
Se duse Filisteanu-acel,
Iar când, în vale, s-a oprit,
În felu-acesta, a vorbit:
„De ce, în şiruri de război,
V-aţi aşezat, acuma, voi?
Nu sunt eu, oare, Filistean?
Acum, alegeţi un oştean
Dintre cei care îl slujesc
Pe Saul, pentru că voiesc
Să-l chem, cu mine, a lupta.
Să vină a mă înfrunta –
Dacă tărie are-n el –
9 O înţelegere, astfel,
Avem a face-n urmă, noi!
Dacă oşteanul de la voi,
Să mă omoare, va putea,
Atuncea noi – şi-asemenea
Tot neamul Filistenilor –
Robi fi-vom, pentru-al vost’ popor.
Dar dacă am să reuşesc,
Pe-al vost’ oştean să-l biruiesc,
Atunci voi fi-veţi înrobiţi
Şi nouă o să ne slujiţi.
10 Priviţi-mă! Eu sunt acel
Cari, astăzi, peste Israel,
Arunc ocară! Căutaţi
Un om, pe care să mi-l daţi
Ca să mă lupt cu el apoi,
Să ia ocara de pa voi!”
11 Saul şi tot poporul lui,
La glasul Filisteanului,
S-au şi simţit, pe loc, învinşi,
Fiind de teamă-apoi, cuprinşi.
12 David era fiul pe care,
Isai – din Betleem – îl are.
Isai, opt fii, a dobândit,
Şi-acum era îmbătrânit,
Căci anii, greu, îl apăsau.
13 Trei fii de-ai săi îl însoţeau –
Atunci – pe Saul, la război.
Primul e Eliab şi-apoi,
Abinadab a mai venit,
Precum şi Şama, la sfârşit.
14 Dar cel mai tânăr dintre fraţi,
E David. Când au fost luaţi
Cei trei, de Saul, la război,
15 David se-ntoarse înapoi,
La Betleem, la casa lui,
Să pască turma tatălui.
16 Oşteanul cel voinic, pe care
Neamul de Filisteni îl are,
În fiecare zi ieşea –
De două ori – şi se ducea
În vale, strigând înspre munte,
Dar n-avea cine să-l înfrunte.
În zorii zilei el mergea
Şi-apoi, când seară se făcea.
În patruzeci de zile, el
A mers şi a făcut la fel.
17 Isai, lui David, i-a vorbit:
„O efă, eu am pregătit,
Cu grâu prăjit. De-asemenea,
Şi zece pâini, alăturea.
Aleargă pân’ la ai tăi fraţi
Cari sunt în tabără aflaţi,
Şi du-le, ce le-am pregătit.
18 Să iei şi caşul, negreşit.
Zece bucăţi sunt pregătite,
Cari trebuie-a fi dăruite
Omului care o să fie
Mai mare pus, peste o mie,
La cel care-i conducător,
Pus peste mia fraţilor.
Vezi dacă fraţii tăi sunt bine,
Şi-apoi întoarce-te la mine.
În grabă mare să te duci
Şi veşti temeinice s-aduci!
19 Fraţii, cu Saul, sunt aflaţi,
Şi cu-ai lui Israel bărbaţi,
În valea cari – de bună seamă –
„A terebinţilor”, se cheamă,
Căci în război e-al nost’ popor,
Cu neamul Filistenilor.”
20 David, în zori, când s-a sculat,
Mai întâi, turma, şi-a lăsat
În grija unui paznic pus
De el, la oi, şi-apoi s-a dus
Să împlinească, negreşit,
Poruncile ce le-a primit.
În tabără, el a intrat
Şi pe-ai săi fraţi i-a căutat.
Strigând, în linii de război,
Oastea s-a înşirat apoi.
21 Oştirea cea din Israel
Şi cea de Filisteni, astfel,
Faţă în faţă se aflau
Şi-n linii de război şedeau,
Gata de luptă orişicând,
Mari strigăte, mereu, scoţând.
22 David a dat tot ce-a adus,
În mâna celui ce-a fost pus
De strajă, fiind păzitor
Al lucrurilor tuturor
Şi-apoi, în grabă-a alergat,
La fraţii săi şi i-a-ntrebat
De sănătate, cum a zis
Tatăl, atunci când l-a trimis.
Ai săi fraţi s-au vădit să fie,
În linia de bătălie.
23 Pe când cu fraţii săi şedea
David, alături, şi vorbea,
Din rândul Filistenilor
Ieşi acel oştean al lor,
Cari Goliat era numit
Şi cari, din Gat, era venit.
Oşteanul a înaintat
Spre Israel şi a strigat –
La fel ca-n zilele trecute –
Cuvintele, de toţi, ştiute.
Astfel, şi David – negreşit –
Vorbele lui, le-a auzit.
24 Israeliţi-au fost speriaţi
Şi-au alergat, înspăimântaţi,
Care-ncotro, când l-au zărit,
25 Şi-n felu-acesta, au vorbit:
„Văzut-aţi cum a-naintat
Şi cum, apoi, aruncat
Ocara peste Israel?
De-ar fi un om, care – cu el –
Să fie-n stare să se pună
La luptă şi să îl răpună,
Omul acela – negreşit –
Are să fie răsplătit
De împărat. Va fi umplut
Cu-averi, cum nu s-au mai văzut,
Iar fiica împăratului
Va deveni nevasta lui.
Nici dări nu va mai fi silit
Ca să plătească, căci scutit
De a lor plată, va fi el
Şi-apoi şi tatăl său, la fel.”
26 David, pe cei ce s-au aflat
În jurul lui, i-a întrebat:
„Ce are să se facă, oare,
Celui care o să-l omoare
Pe Filistean şi-n acest fel,
Ridică, de pe Israel,
Ocara ce s-a aruncat?
Cum de, ăst om a cutezat –
Cari netăiat e împrejur –
S-arunce cu ocară-n jur,
Pe oştile lui Dumnezeu,
Acela care-I viu, mereu?”
27 Toţi cei care l-au ascultat,
Atunci, din nou, au repetat,
Ceea ce mai întâi au spus,
De cinstea-n care va fi pus
Cel ce se va vădi în stare,
Pe Filistean, să îl omoare.
28 Când Eliab a auzit,
În ce fel, David a vorbit,
Îndată s-a şi mâniat
Pe el şi-apoi, l-a întrebat:
„De ce te-ai pogorât la noi,
Şi-ai părăsit turma de oi,
Pe cari, tata ţi-a-ncredinţat-o?
În grija cui, oare-ai lăsat-o?
Sau singură e în pustie?
Cunosc eu bine-a ta mândrie
Şi răutatea cea pe care
Inima ta, numai, o are!
Te-ai pogorât, doar că ai vrut
Ca lupta, să o fi văzut!”
29 David, atuncea, a vorbit:
„Ce vină am? Cu ce-am greşit?
Nu pot şi eu ca să vorbesc
Cu cei pe care-i întâlnesc?”
30 Apoi, la un alt om, s-a dus,
Şi-aceleaşi întrebări i-a pus.
Toţi cei cu cari s-a întâlnit,
La fel ca primii, i-au vorbit.
31 Cuvintele ce-au fost rostite,
De David, fost-au auzite
De către Saul, cari – de-ndat’ –
La el să vină, l-a chemat.
32 David, la Saul, a fost dus
Şi-n faţa lui, astfel, a spus:
„Nu vă speriaţi de Filistean!
Să nu-şi piardă nici un oştean,
Nădejdea, din pricina lui!
Eu, robul împăratului,
Mă duc la Filisteanu-acel,
Căci vreau ca să mă lupt, cu el!”
33 Saul a zis: „Ce tot vorbeşti?
Nu vezi că, un copil, tu eşti?
Nu poţi să-l baţi pe Filistean,
Pentru că el este oştean,
Din tinereţe. E voinic –
Războinic e – iar tu eşti mic!”
34 David răspunse: „Robul tău,
Păstor era, la tatăl său,
Iar când un leu – sau urs – venea
Şi câte-o oaie îi răpea,
35 El alerga, fără de teamă,
Şi reuşea – de bună seamă –
Ca oaia s-o salveze-apoi,
Şi s-o aducă înapoi.
Când prădătorul încerca,
În contră-mi, a se ridica,
De falcă eu îl înhăţam
De-ndată, şi îl omoram.
36 În ăst fel, doborât-am eu,
Leul, sau ursul, tot mereu.
Iată, cu Filisteanu-acel,
Se va-ntâmpla-n acelaşi fel,
Căci netăiatul împrejur
A cutezat s-arunce-n jur,
Ocări, care, pe Israel,
Căzut-au. Dar nu ştie el
Că o să fie pedepsit,
Căci cu ocări a azvârlit
În oştile lui Dumnezeu,
Acel care e viu, mereu!”
37 În urmă, David a rostit:
„Domnul, Cel ce m-a izbăvit –
Atât din gura leilor,
Cât şi din laba urşilor –
Mă scapă şi de Filistean
Şi am să-l birui pe duşman!”
38 Saul a zis: „Fă cum e bine.
Domnul, mereu, fie cu tine!”
Apoi, pe David l-a luat,
Cu haina lui l-a îmbrăcat,
I-a dat şi coiful de aramă,
Şi-o platoşe, de bună seamă.
39 David s-a-ncins, cu sabia
Pe care Saul o avea,
Şi câţiva paşi, el a făcut.
Abia atuncea a văzut
Că greutatea cea pe care
Hainele-o au este prea mare.
Atunci, lui Saul i-a vorbit:
„Nu pot, căci nu-s obişnuit
Să port armura. E prea grea
Şi nu pot să mă mişc, cu ea.”
Îndată, el s-a dezbrăcat
Şi a simţit că-i uşurat.
40 Cu-al său toiag, el a pornit
Spre vale, unde s-a oprit
În albia pârâului.
A căutat, în unda lui,
Şi a găsit cinci pietre care
Netede-au fost la-nfăţişare.
Apoi, o parte-a pietrelor,
Le-a pus în traista de păstor,
Iar altă parte-n buzunar,
Să-i fie la-ndemână dar.
Praştia-n mână şi-a luat
Şi-n urmă, a înaintat,
Spre Filistean. Când l-a zărit,
41 Oşteanu-ndată a pornit,
Spre el. În faţa lui, mergea
Cel care, scutul, îi ducea.
42 Apoi, când s-a apropiat
Şi când, mai bine, s-a uitat
La David, omul a-nceput
Să râdă, căci el a văzut
Doar un copil – de bună seamă –
De care n-avea nici o teamă.
Copilul care îi şedea,
În faţă, păr bălai, avea.
La trup, fusese mlădios,
Iar chipul îi era frumos.
43 Apoi, lui David i-a vorbit:
„Câine sunt eu, de ai venit
Cu un toiag în faţa mea?
Este toiag, sau o nuia?”
Pe dumnezeul cel pe care
Neamul de Filisteni îl are,
Pe David, el l-a blestemat
44 Şi-n urmă, a adăugat:
„Vino la mine, şi-am să-ţi iau
Carnea, căci vreau ca să o dau
La fiarele pământului
Şi păsărilor cerului!
45 David a zis: „Tu vii la mine,
Şi ai o sabie cu tine.
Mai ai şi suliţa cea mare,
Precum şi scutul tău cel tare.
Dar iată că la tine, eu,
În Numele lui Dumnezeu –
Al Domnului oştirilor,
Din al lui Israel popor –
Acuma vin, şi-atât îţi spun:
Află că am să te răpun,
Pentru că tu – neîncetat –
Ocară doar, ai aruncat,
Asupra oştilor pe care,
Al nostru Dumnezeu le are.
46 Domnul te dă pe mâna mea!
Capul, eu – azi – ţi-l voi tăia,
Iar stârvurile tuturor,
Din oastea Filistenilor,
La păsările cerului
Şi fiarelor pământului,
Am să le dau, spre-a fi mâncate,
Şi toate fi-vor săturate.
Pământul va afla, astfel,
Cum că poporul Israel,
Nu-i singur, pentru că, mereu,
Alături lui, e Dumnezeu.
47 Cei care-aici s-au adunat,
Au să priceapă, imediat,
Că Dumnezeu nu mântuieşte
Prin sabie, nu izbăveşte
Prin suliţă. El o să dea
Izbândă, după cum va vrea,
Căci biruinţa e a Lui.
Astfel, prin voia Domnului,
Lăsată e oştirea voastră
S-ajungă predă-n mâna noastră.”
48 Când Filisteanu-a auzit
Aceste vorbe, a pornit,
În contra lui, înfuriat.
David, spre el, a alergat
Şi înainte i-a ieşit.
49 O piatră, el şi-a pregătit,
Pe cari, din traistă, a luat-o
Şi-n praştie a aşezat-o.
Din praştie, când a zburat,
Piatra aceea s-a-mplântat
În fruntea Filisteanului,
Frângând elanul omului,
Care, pe dată, s-a oprit,
Jos – la pământ – fiind trântit.
50 În felu-acesta, s-a văzut
Precum că David a putut,
Doar cu o praştie, să vie –
Şi cu o piatră – şi să fie
Mai tare decât un oştean.
El l-a învins pe Filistean,
Chiar dacă n-a fost înarmat,
Cu sabie, şi-mplătoşat.
51 După ce, piatra, a zvârlit,
La Filisteanul prăbuşit
Jos la pământ, a alergat
David apoi, şi i-a luat
Sabia care o avea
La cingătoare şi cu ea,
Capul i l-a tăiat îndată.
Oastea de Filisteni, aflată
Mai la oparte, a văzut
Tot ceea ce s-a petrecut:
Cum l-a ucis pe uriaş,
Cu praştia, un copilaş.
Pe dată, frica i-a-ncolţit
Şi-nspăimântaţi, ei au fugit.
52 Israeliţii, însoţiţi
De cei care erau veniţi
Din Iuda, grabnic, au pornit
Pe urma lor şi-au chiuit
De bucurie, ne-ncetat.
Pân’ la Ecron i-au alergat
Pe Filisteni şi i-au bătut.
Răniţi de moarte, au căzut –
Mulţi dintre ei – pe drumul care,
Spre Şaraim, se pierde-n zare,
De unde, către Gat, cotea
Şi-apoi Ecronu-l atingea.
53 Când se întoarseră-napoi,
Israeliţi-au mers apoi,
În tabăra duşmanilor –
În cea a Filistenilor,
Pe care ei au părăsit-o –
Şi-n acest fel, au jefuit-o.
54 David era, în mâna lui,
Cu capul Filisteanului,
Pe care-n urmă, el l-a dus
Şi la Ierusalim l-a pus.
Armele Filisteanului,
Le-a aşezat în cortul lui.
55 Saul, atunci când l-a zărit
Pe David care a pornit
În contra Filisteanului,
Îi zise căpitanului
Oştirii sale: „Vreau să ştiu,
Cine-i acesta? Al cui fiu,
E tânărul acesta, oare?”
Abner, care era mai mare
Peste oştire, s-a uitat
La Saul şi-a răspuns, mirat:
„Pe al tău suflet, împărate,
Nu pot răspunde – din păcate –
Pentru că nu ştiu cine este.”
56 „Caută ca să prinzi de veste”–
Îi zise Saul, mai apoi.
57 Când David a venit ‘napoi –
Deci după ce el l-a ucis
Pe Filistean – Abner i-a zis:
„Vino cu mine, căci chemat
Eşti, chiar de către împărat!”
Cu capul Filisteanului,
David era în mâna lui,
Când împăratul l-a chemat.
58 Saul, atunci, l-a întrebat:
„Al cui eşti tu? Aş vrea să ştiu!”
David răspunse: „Sunt un fiu,
Al unui rob pe care-l ai
Şi care e chemat Isai.
Află că el e tatăl meu,
Şi că, din Betleem, sunt eu.”