1 David, în urmă, a fugit,
De la Naiot şi a venit
La Ionatan. Când l-a aflat,
În acest fel, l-a întrebat:
„Spune-mi te rog, ce-am făcut eu?
Şi care e păcatul meu?
Care-i nelegiuirea mea,
Încât, Saul – acuma – vrea
Să mă omoare, negreşit?”
2 Când Ionatan l-a auzit,
A zis: „Ferească Dumnezeu!
Nu vei muri, căci tatăl meu,
Nimic nu face până când
Îmi spune ce şi-a pus în gând.
De ce să îmi ascundă, oare,
Faptul că vrea să te omoare?
Stai liniştit – atât îţi zic –
Căci n-ai ca să păţeşti nimic!”
3 David a zis şi a jurat:
„Al tău părinte a aflat
Că-n faţă-ţi, trecere, am eu,
Şi-a zis atunci: „Fiului meu,
Nu trebuie nicicând a-i spune,
Că vreau – pe David – a-l răpune,
Căci se-ntristează, de cumva,
Are să afle-aşa ceva.”
Dar viu e Domnul Dumnezeu –
Precum şi-al tău suflet – căci eu
Sunt numai la un pas de moarte,
Dacă aşa o să se poarte
Şi de acuma înainte,
Faţă de mine-al tău părinte.”
4 Când Ionatan l-a auzit,
S-a întristat şi i-a vorbit:
„Mereu, voi face pentru tine,
Tot ce gândeşti că este bine.”
5 David răspunse: „Mâine, iată
Că luna nouă se arată
Şi trebuie să stau la masă,
Cu tatăl tău, în a lui casă.
Mă lasă dar, ca să mă duc,
Pe câmp, căci vreau ca să apuc
Să mă ascund. O să-mi găsesc,
Un loc, să mă adăpostesc,
Până soseşte-a treia seară.
Atunci doar, am să ies afară.
6 Dacă se va-ntâmpla, cumva,
Că tatăl tău va observa
Că eu lipsesc, aşa să-i spui:
„David este-n cetatea lui,
La Betleem; el m-a rugat
Să-l las să plece, de îndat’,
Căci cu familia se adună,
Pentru că vor ca, împreună,
Să îşi dea jertfa, cari – ştii bine –
În an, o dată, se cuvine
Să-I fie-adusă Domnului,
Spre slava şi spre cinstea Lui.”
7 Dacă îţi zice tatăl tău:
„Bine!”, atuncea robul său,
Nu va avea – de bună seamă –
Nici un motiv, ca să se teamă.
Dar dacă se va mânia,
Să ştii dar că pieirea mea
E hotărâtă-n faţa lui,
Iar cale de scăpare nu-i.
8 Arată-ţi dragostea curată,
Faţă de robul tău, căi iată,
Un legământ tu ai făcut,
Pe care Domnul l-a văzut.
Acum, dacă în a mea fire,
Găsi-vei vreo nelegiuire,
Tu însuţi curmă viaţa mea,
Căci nici un preţ nu are ea!
Ce rost, ca să mă duci, mai are,
În faţa tatălui tău, oare?”
9 Când Ionatan l-a auzit,
În felu-acesta, i-a vorbit:
„Te rog, nu te gândi, cumva,
Că dacă, întâmpla-se-va,
Să aflu veşti de-a ta pieire,
Nu voi veni să-ţi dau de ştire!”
10 David, atunci, l-a întrebat:
„De cine, fi-voi înştiinţat,
De felu-n care ţi-a vorbit
Saul, când îl vei fi-ntâlnit?”
11 Dar Ionatan a zis apoi:
„Vino pe câmp!” şi amândoi,
În câmp, în urmă, au ieşit,
12 Iar Ionatan a glăsuit:
„Iată, mi-e martor Dumnezeu,
Că mâine – sau poimâine – eu,
Îndeaproape voi căta,
Pe tatăl meu, a-l cerceta.
Iar dacă el gândeşte bine
În ce-i referitor la tine,
13 Îl rog pe Domnul Dumnezeu
Să îmi arate, tot mereu,
Toată asprimea lui apoi,
Dacă nu voi veni-napoi –
Sau dacă întâmpla-se-va
Să nu trimit pe cineva –
Ca să îţi spună ce-am vorbit,
Cu Saul, când l-am întâlnit!
De o să-ncerce al meu tată,
Să-ţi facă rău, atuncea – iată –
Am să îţi spun ce vrea a face,
Ca tu să poţi să pleci, în pace.
Să te-nsoţească Dumnezeu,
Aşa precum – pe tatăl meu –
Pentru o vreme, l-a-nsoţit.
14 De voi trăi, necontenit,
Arată-mi bunătatea-ţi mare,
Aşa precum doar Domnul are.
De voi muri, nu mă uita
15 Şi rogu-te, nu-ndepărta,
Nemărginita-ţi bunătate,
De casa mea – iubite frate –
Nici chiar când Dumnezeu Cel Sfânt
Va nimici, de pe pământ,
Toţi oamenii acei pe care,
David – acum – duşmani, îi are.
16 Căci Ionatan, cum ştii prea bine
Un legământ are, cu tine,
Făcut în faţa Domnului,
Cu David şi cu casa lui!”
17 În felu-acesta, negreşit
Că Ionatan a întărit,
Atunci, iubirea cea pe care,
Faţă de David el o are,
Pentru că mult îl îndrăgea,
Aşa cum sufletu-şi iubea.
18 În urmă, el a glăsuit:
„Mâine, să ştii că – negreşit –
O să se vadă lipsa ta,
Pentru că locul tău va sta,
Gol, la ospăţul ce se ţine,
Atunci când luna nouă vine.
19 A treia zi, în fapt de seară,
Caută dar, să ieşi afară
Din locu-n care te-ai pitit,
Şi vino-n urmă – negreşit –
Până la piatra ‘ceea mare,
Care, Ezel, drept nume, are.
20 Eu, trei săgeţi, am să trimit
Spre piatra ‘ceea-n mod voit,
Încât oricine – de mă vede –
Că trag la ţintă-atunci, va crede.
21 Un tânăr, voi trimite-apoi,
Să le aducă înapoi.
Eu îi voi spune: „Să te duci,
Săgeţile, să mi le-aduci!”
Când am să-i zic: „Ia seama bine,
Dincoace sunt ele, de tine”,
Atuncea vei putea să ştii
Că nu-i primejdie. Să vii,
Căci nu mai ai – de bună seamă –
Nimic de cari să-ţi fie teamă.
Viu este Domnul Dumnezeu,
Că-n acest fel, voi face eu!
22 Dar dacă zic: „Ia seama bine!
Ele sunt dincolo de tine!”,
Atunci să pleci, pe negândite,
Pentru că Domnul te trimite.
23 Domnul e martor, ne-ncetat,
Pentru cuvântul ce l-am dat
Noi, unul altuia, acum.”
24 Apoi, ei şi-au văzut de drum.
David, pe câmp, şi-a căutat
Un loc, unde s-a aşezat.
Când luna nouă a venit,
Mare ospăţ au pregătit
Slujbaşii, pentru împărat.
La masă, el s-a aşezat,
25 Pe locul care îi plăcea –
Cari, la perete, se găsea –
Iar Ionatan s-a ridicat,
În timp ce lângă împărat,
Abner s-a dus de a şezut.
Pe locul care l-a avut
David, la masă, nimenea
Nu a mers, însă, ca să stea.
26 Saul, nimic, nu a rostit
În acea zi, căci s-a gândit:
„Sigur, ceva s-a întâmplat,
Iar David este necurat.
Din ăst motiv, nu a venit,
Căci necurat e, negreşit.”
27 Însă, când a venit apoi,
A doua zi a lunii noi,
Văzând că locul ce-l avea
David, la masă, gol, şedea,
Saul, lui Ionatan, i-a spus:
„Dar, David unde este dus?
De ce, la masă, n-a venit
Nici ieri, nici azi? Ce-o fi păţit?”
28 Îndată, Ionatan îi spuse:
„Să ştii că David îmi ceruse,
O învoire, să se ducă
La Betleem, ca să aducă
29 O jertfă-n cinstea Domnului,
Cu toţi cei din familia lui.
„Îngăduie-mi să plec”– mi-a spus –
„Căci cu familia, am de dus,
O jertfă, pentru Dumnezeu.
M-a înştiinţat fratele meu,
De lucru-acesta – negreşit –
Iar dacă eu am dobândit
Vreo trecere, în faţa ta,
În calea mea, te rog, nu sta.
Dă-mi voie ca să plec acum
Şi să mă pregătesc de drum,
Căci vreau ca să pornesc îndată,
Să-i văd pe fraţi şi pe-al meu tată!”
De-aceea David – negreşit –
La masa ta, nu a venit.
30 Saul, atunci, s-a mâniat
Pe Ionatan şi a strigat:
„Fiu rău şi neascultător,
De ce te faci neştiutor?
De ce-l aperi fără-ncetare?
Nu crezi că am aflat eu, oare,
Că de prieten, tu îl ai
Pe David, fiul lui Isai?
Prietenia lui, mereu,
Spre-a ta ruşine-i – îţi spun eu –
Şi spre ruşinea mamei tale!
31 Cât timp, el ne va sta în cale –
Cât va trăi – nu va fi bine,
Iar linişte nu-i, peste tine.
De-asemenea, nu o să fie,
Nici peste-a ta împărăţie!
Trimite oameni, să se ducă
Şi-apoi, la mine, să-l aducă,
Pentru că iată, l-am găsit
Vrednic de moarte, negreşit!”
32 Dar Ionatan l-a întrebat:
„De ce anume-i vinovat?
Spune-mi te rog, ce ai văzut?
Ce fapte rele, a făcut,
Încât acuma, bunăoară,
Trebuie David, ca să moară?”
33 Saul, o suliţă, avea,
Pe care-n mână, o ţinea.
Înfuriat, a ridicat-o
Şi spre-al său fiu, a îndreptat-o,
Iar Ionatan, când a văzut
Lucrul acesta, a ştiut
Că pentru David nu-i scăpare,
Saul voind să îl omoare.
34 Îndată, s-a înfuriat
Şi de la masă a plecat,
În acea zi fiind mâhnit
Căci – pentru David – a primit,
Ocară, de la tatăl său,
Şi îl numise drept „fiu rău”.
35 Când zorile, în dimineaţă,
S-au revărsat pe-a lumii faţă,
În grabă, Ionatan s-a dus,
Pe câmp – aşa precum a spus –
La David, ca să-l întâlnească
Şi veşti ca să-i împărtăşească.
Cu el – atuncea – a chemat
Să-l însoţească, un băiat.
36 El i-a vorbit: „Vreau să te duci
Şi înapoi să îmi aduci,
Săgeţile ce vor fi trase.
Spre câmp, băiatul alergase,
Când Ionatan a slobozit
Săgeata. Ea l-a depăşit,
Trecând dincolo de băiat,
37 Iar el, în urmă-i, a strigat:
„Săgeata – dacă văd eu bine –
Trecut-a dincolo de tine!”
38 El a mai zis: „Să te grăbeşti,
Săgeţile să le găseşti!
Strânge-le toate, iar apoi,
Aleargă iute, înapoi!”
Băiatu-acela a făcut
Aşa precum i s-a cerut,
39 Fără să ştie că acele
Cuvinte-ascund, ceva, în ele.
Doar David le înţelegea
Şi Ionatan, de-asemenea.
40 Apoi, el, armele, şi-a dat
Şi zise către-acel băiat:
„Poţi ca să iei armele mele.
Du-le-n cetate, căci de ele,
N-am trebuinţă. Mă gândesc,
În câmp, ca să mai zăbovesc.
41 Băiatul a plecat grăbit,
Iar David, iute, a venit
Din miazăzi. S-a aplecat,
De trei ori şi s-a închinat,
Cu faţa până la pământ,
În faţa Domnului Cel Sfânt,
Venind la Ionatan apoi.
După aceea – amândoi –
În braţe, întristaţi, s-au strâns
Şi cu amărăciune-au plâns.
David era cel ce plângea,
Mai tare, de se prăpădea.
42 În urmă, Ionatan – mâhnit –
În felu-acesta, a vorbit:
„Du-te în pace, pe-al tău drum,
Pentru că amândoi, acum –
Faţă de Domnul – am jurat,
Pe al Său Nume minunat,
Zicând aşa: „Domnul să fie,
Între noi doi, pentru vecie.
Domnul, între sămânţa ta
Şi-ntre sămânţa mea, va sta!”
David – în urmă – s-a sculat
Şi pe-al său drum, el a plecat,
În timp ce Ionatan apoi,
Merse-n cetate, înapoi.