1 David, spre Nob, s-a îndreptat,
La preotul ce s-a chemat
Ahimelec. Din depărtare,
El l-a zărit, şi-n graba mare,
Preotu-n faţă i-a ieşit
Şi plin de teamă, i-a vorbit:
„Singur venit-ai pe la mine?
De ce nu-i nimenea cu tine?”
2 David, în aceste fel, a zis:
„Când împăratul m-a trimis
La tine, el mi-a poruncit:
„Veghează dar, necontenit,
Să nu mai afle nimenea,
Nimic, despre porunca mea,
Cu care te-am trimis la drum,
Sau despre ce-am vorbit acum!”
De-aceea, eu am stabilit
Un loc în care, negreşit,
Urmează să mă întâlnesc
Cu oamenii cari mă-nsoţesc.
3 Acuma dar, te rog să-mi dai
Ceea ce la-ndemână ai.
Dă-mi vreo cinci pâini, sau ce găseşti
Şi crezi că poţi să-mi dăruieşti.”
4 Preotu-atuncea l-a privit
Şi-n felu-acesta, i-a vorbit:
„Eu nu am pâine-obişnuită,
Căci pâinea mea este sfinţită.
De-aceea-ţi spun: ia seama bine!
Dacă acei ce sunt cu tine –
De-mpreunarea cu femei –
Feritu-s-au, poţi să o iei!”
5 David i-a zis preotului:
„Nu-ţi face griji, căci nimănui
Nu îi fusese-ngăduit
Lucrul acesta. Negreşit,
Noi – de trei zile – am plecat,
Şi nimeni nu s-a-mpreunat –
În timpu-acesta – cu femei.
Curaţi sunt toţi oamenii mei.
Şi dacă este necurată
Fapta aceasta, atunci, iată,
Va fi sfinţită, negreşit,
De către cel ce-a săvârşit
Lucrul pe care mi l-ai spus.”
6 Atuncea, preotul s-a dus
Până la masa Domnului,
Şi a luat, din faţa Lui,
Pâinea care a fost sfinţită.
Aceasta fost-a-nlocuită
Cu pâine caldă, imediat
Cum de pe masă s-a luat.
Pâinea pe care a luat-o,
Lui David, preotul i-a dat-o.
7 Tocmai atuncea, se găsea
Un om, acolo. El şedea,
Închis, în faţa Domnului.
În slujba împăratului,
Omul acela s-a aflat,
Fiind mai mare aşezat,
Peste păstorii cei pe care,
În slujba lui, Saul îi are.
De neam, fusese Edomit
Şi, Doeg, el era numit.
8 David, în urmă, l-a chemat
Pe-Ahimelec şi l-a-ntrebat:
„Nu ai o suliţă, la tine,
Sau poate-o sabie, mai bine?
Căci ne-narmat, eu am pornit,
La drum, pentru că m-am grăbit
Să plec şi să-mplinesc de-ndat’,
Porunca dată de-mpărat.”
9 Preotul zise: „Iată, eu
Păstrez aici – în cortul meu –
Chiar sabia unui oştean,
Care fusese Filistean.
Îl ştii prea bine – negreşit –
Căci, Goliat, el s-a numit.
Tu te-ai luptat cu el, odată,
În valea care e chemată
„A terebinţilor”. Ştii bine
Că a căzut ucis, de tine.
Sabia este învelită
Într-un covor şi e pitită
În spatele efodului.
Aici, o altă armă nu-i.
Dacă îţi place şi o verei,
Poţi, liniştit, ca să o iei.”
David răspunse: „Foarte bine!
E potrivită, pentru mine,
Căci nu mai este – ca şi ea –
O sabie asemenea.
Adu-mi-o, rogu-te, căci vreau –
Când plec – cu mine să o iau!”
10 David – în ziua ‘ceea chiar –
A şi plecat pe drumuri iar,
Fiind, de Saul, urmărit.
În acest fel, a nimerit
La împăratul cel pe care,
Gatul, în fruntea lui, îl are.
Cel care-atunci a-mpărăţit
În Gat, Achiş era numit.
11 Slujbaşii lui Achiş priveau,
La David, şi se întrebau:
„Nu este-acesta David, oare?
Nu este el cel pentru care,
Femeile s-au adunat,
De prin cetăţi, şi au cântat:
„Sunt mii vrăjmaşii – am văzut –
Pe care Saul i-a avut,
Dar David, zeci de mii, a prins,
Pe care-n urmă, i-a învins!”?
Nu-i el, al ţării, împărat?”
12 La inimă, şi-a aşezat
David atunci, cuvântul lor,
Iar de Achiş – cari domnitor
Era în Gat – el s-a temut
13 Şi drept nebun s-a prefăcut.
Multe năzdrăvănii făcea,
În faţa lor, căci le zgâria,
Mereu, tăblia uşilor,
Precum şi lemnul porţilor.
Pe barbă, bale, şi-a lăsat
Să i se scurgă, ne-ncetat.
14 Achiş, atunci când l-a zărit,
Slugilor sale, le-a vorbit:
„Omul acesta, am văzut
Că minţile şi le-a pierdut.
Acum, de ce mi l-aţi adus
Aici, şi-n faţa mea l-aţi pus?
15 Duc lipsă de nebuni? Sau voi
Vreţi, martor, ca să fiu apoi,
La nebunia omului
Şi la năzbâtiile lui?
Cum aţi gândit că va putea
Să intre el, în casa mea?”