1 Întreg poporul Israel
A plâns, atunci când Samuel,
Din astă lume, a plecat.
Israeliţii au aflat
De moartea lui şi toţi s-au strâns,
La Rama, iar apoi l-au plâns.
În urmă, ei l-au îngropat
La Rama-n casa-n care-a stat.
David, atuncea, a pornit,
Spre un pustiu, Paran, numit.
2 Pe-atunci, un om foarte bogat
Fusese în Maon aflat.
Averea ce o avea el,
Era aflată în Carmel.
Trei mii de oi, omul avea;
Capre, o mie, stăpânea.
Tocmai atunci, omul acel
Fusese dus pân’ la Carmel,
La păzitorii turmelor,
Căci era tunsul oilor.
3 Nabal, era numele lui
Şi-apoi, nevasta omului,
Abigail, era chemată.
Ea avea multă judecată,
Era deşteaptă şi frumoasă,
Iar firea ei era voioasă.
Nabal, bărbatul ce-l avea,
Om rău şi aspru se vădea,
Fiind, astfel, de toţi, urât.
El, din Caleb, s-a pogorât.
4 David, care era-n pustie,
Aflase că are să vie
Nabal, la tunsul oilor.
5 Din rândul slujitorilor
Care-i avea, el a ales
Pe zece inşi şi i-a trimes
Pân’ la Nabal: „Mergeţi la el,
Pentru că este la Carmel,
Unde-i sunt oile aflate.
Să-l întrebaţi de sănătate,
În al meu nume, şi să ştiţi,
6 În acest fel, să îi vorbiţi:
„Pacea, mereu, să te-nsoţească!
Necontenit, să-nvăluiască
Avutul tău şi casa ta
Şi pe cei care-n ea vor sta.
7 Iată că auzit-am noi,
Că ai venit, la tuns de oi.
Păstorii tăi ne-au însoţit,
Iar noi, mereu, i-am ocrotit,
Încât nimic nu au pierdut,
Cât, pe Carmel, ei au şezut.
8 Întreabă-ţi oamenii – de vrei –
Şi vei afla, chiar de la ei,
Felul în care ne-am purtat,
Cu ei, când între noi au stat.
Tineri-aceştia-n faţa ta,
Trecere vor a căpăta,
Căci într-o zi de bucurie,
La tine, s-au brodit să vie.
Dă-ne ce vei găsi cu cale,
Din oile turmelor tale.
Arată milă, pentru noi
Şi pentru David mai apoi,
Şi dă-ne ceea ce te lasă
Inima, din ce ai în casă.”
9 Când oamenii ce i-a trimis
David ajunseră, au zis
Către Nabal, aste cuvinte,
Spuse de David mai ‘nainte.
10 Însă Nabal s-a mâniat
Şi aspru, el a cuvântat:
„Cine e David? Ce-mi tot dai
Mie, cu fiul lui Isai?
Mulţi slujitori sunt azi – să ştiţi –
Cari sunt, de la stăpâni, fugiţi.
11 Să-mi iau eu pâinea, apa mea,
Oile mele-asemenea –
Pe care le-am tăiat, căci vreau
La tunzători ca să le dau –
Şi-mi cereţi să le dăruiesc
La nişte oameni cari sosesc
De nu ştiu unde, şi cari sânt
Nişte străini, pe-al meu pământ?”
12 Când oamenii cari i-a trimis
David, au auzit ce-a zis,
Tăcură supăraţi şi-apoi,
Luară drumul înapoi.
Grabnic, la David, ei s-au dus
Şi-al lui Nabal cuvânt, i-au spus.
13 David, pe loc, s-a mâniat
Şi oamenii şi-a adunat:
„Vă-ncingeţi săbiile voi,
Căci mergem la Carmel apoi!”
Toţi, săbiile, şi-au luat
Şi-apoi pe David l-au urmat.
Cei ce cu David se aflau,
Cam patru sute se vădeau,
Căci două sute-au trebuit
Ca să rămână, negreşit,
Acasă, să se rânduiască
Şi tabăra să o păzească.
14 Una din slugile pe care,
Nabal, în slujba lui le are,
Pân’ la Abigail s-a dus –
La soaţa lui Nabal – şi-a spus:
„Să ştii dar, că soţului tău,
Soli i-a trimis David, dar rău –
Nabal – cu solii, s-a purtat.
De sănătate-au întrebat
Oameni-acei, când au venit,
Dar el vorbitu-le-a răstit.
15 Şi totuşi, ei – neîncetat –
Faţă de noi au arătat
Doar bunătate – pot să zic –
Pentru că n-au luat nimic,
Din ce-am avut, pe când eram,
În câmp şi, turmele, păşteam.
16 Ca şi un zid de apărare
Au fost aceştia-n vremea-n care
Cu turmele, pe câmp, am stat,
Ziua şi noaptea, ne-ncetat.
17 Ţi-am spus dar, tot ce am văzut,
Ca tu să ştii ce-i de făcut.
Iată, a lui Nabal pieire,
E hotărâtă. El – din fire –
E un om rău şi nimenea,
De veste, nu are să-i dea,
Pentru că nimeni nu-ndrăzneşte.
Acum, fă dar, ce trebuieşte!”
18 Abigail, pâini, a luat
Şi două sute-a numărat.
Două burdufuri a adus –
Pline cu vin – şi-apoi s-a dus
Să ia cinci oi; a pregătit
Şi cinci măsuri de grâu prăjit.
Turte, în urmă, a făcut
Şi cu stafide le-a umplut,
Iar toate turtele acele
O sută-au fost, în număr, ele.
Smochine-apoi a mai luat
Şi în mănunchiuri le-a legat,
Iar legăturile acele
La două sute, fost-au ele.
Tot ceea ce a pregătit,
În grabă, ea a rânduit
Şi, pe măgari, a încărcat.
19 Slugile-n urmă şi-a chemat,
Spunându-le: „Vreau să luaţi
Aceşti măgari şi să plecaţi
La drum, îndată. După voi,
Am să pornesc şi eu apoi.”
Nabal, nimic, nu a ştiut
Din cele ce s-au petrecut.
20 Ea, pe măgar, a-ncălecat,
Şi-n mare grabă, a plecat,
Pe-un drum ce cobora pieziş
Muntele-acela, prin desiş.
În felu-acesta, a putut
Să iasă – după cum a vrut –
Lui David şi-alor lui, în cale,
Pe când se pogorau spre vale. –
21 David zisese: „Iată dar,
Că noi vegheat-am, în zadar,
Tot ce-a avut omul acel,
Căci doar cu rău, ne-a răspuns el,
Pentru tot binele făcut,
Când am păzit al său avut
Şi n-am pierdut nimic – se ştie –
Cât i-au fost turmele-n pustie.
22 Dar să se poarte Dumnezeu
Cu toată-asprimea Lui, mereu,
Faţă de mine, de cumva
Voi mai lăsa pe cineva,
De-al lui Nabal, să mai trăiască –
Dacă-i de parte bărbătească –
Până când zorile-au să vină,
Până când fi-va iar, lumină!”
23 Abigail, când l-a zărit
Pe David, iute a sărit,
De pe măgar, s-a închinat
Pân’ la pământ şi-a cuvântat:
24 „Ascultă-mă dar, domnul meu:
De vină-n toate, sunt doar eu!
Te rog, mă iartă că-ndrăznesc,
Şi-ngăduie-mi să îţi vorbesc.
25 Tu – cu Nabal – să nu te pui.
Cu oamenii de felul lui,
Nici tu, nici slujitorii tăi
Să nu vă puneţi, căci sunt răi.
Nabal e plin de nebunie,
Iar acest fapt bine se ştie
Chiar după numele ce-l poartă,
Căci asta este a lui soartă.
„Nabal” înseamnă şi „Nebun”.
Nu cred că trebuie să-ţi spun,
Căci acest lucru îl ştii bine.
Ascultă-mă – te rog – pe mine:
Iată, de vină m-am făcut,
Pentru că eu nu i-am văzut
Pe oamenii ce i-ai trimis.
26 Acuma însă, eu mi-am zis
Precum că viu e Dumnezeu
Şi al tău suflet, tot mereu,
Că Domnul, astăzi, te-a oprit
Din drum şi n-a îngăduit,
Sânge să verşi. Cei ce sunt răi,
Toţi cei ce sunt duşmanii tăi
Şi care-ţi vor doar răul ţie,
Asemeni lui Nabal să fie!
27 Primeşte-acuma, domnul meu,
Darul pe cari îl aduc eu
Şi-mparte-l oamenilor care
Te însoţesc, fără-ncetare.
28 Iartă te rog, pe roaba ta,
Căci Dumnezeu îţi va sălta
O casă trainică, mereu,
Pentru că văd că domnul meu,
Poartă războaiele pe care
Al nostru Dumnezeu le are.
Din astă pricină, ştiu bine,
Că nu e răutate-n tine.
29 Atunci când întâmpla-se-va
Să se ridice cineva
Ca să-ţi ia viaţa, Dumnezeu
Îl va lega, pe domnul meu,
Într-un mănunchi al celor vii.
Sufletul tău – aşa să ştii –
Se va afla-n mănunchiul lor,
Iar sufletele tuturor
Acelora care sunt răi
Şi care sunt vrăjmaşii tăi,
De Domnul, fi-vor pedepsite,
Cu praştia, fiind zvârlite.
30 Atunci când pentru domnul meu,
Are să facă Dumnezeu
Tot binele făgăduit
Şi te va pune – negreşit –
Mai mare, peste Israel,
31 Mustrări nu vei avea, defel,
În cuget, că te-ai răzbunat
De unul singur şi-ai vărsat
Sânge, degeaba. Acum eu
Te rog, atunci când Dumnezeu
Are să-ţi facă ţie bine,
Aminte să-ţi aduci de mine.
În vremea ‘ceea, nu uita
De o sărmană roabă-a ta.”
32 David – atunci când a sfârşit
Abigail de glăsuit –
A zis astfel: „Neîncetat,
Să fie binecuvântat
Domnul pe care Israel
Îl are, pentru că doar El
Te-a scos azi, înaintea mea,
Să mă opreşti! De-asemenea,
33 Să fie binecuvântată
Şi iscusita-ţi judecată,
Căci, să vărs sânge, m-ai oprit
Şi furia mi-ai potolit!
34 Viu este Domnul Cel pe care
Neamul lui Israel Îl are,
Că dacă nu ai fi venit
Acum, la mine, negreşit
Că până mâine dimineaţă –
Dintre ai lui Nabal – cu viaţă,
Nimeni nu ar mai fi scăpat!”
35 David, în urmă, a luat
Darul pe care îl aduse
Abigail şi-apoi îi spuse:
„Du-te acasă. Fii pe pace,
Căci eu, nimic, nu îi voi face,
Soţului tău. Te-am ascultat
Şi-ngăduinţă-am arătat,
Necontenit, faţă de tine,
Căci ai văzut, te-am primit bine.”
36 Abigail l-a părăsit,
Pe David şi a revenit
La casa lui Nabal, de-ndat’,
Tocmai atunci când el a dat
O masă celor ce-l slujesc –
Ca un ospăţ împărătesc.
Vesel, Nabal se dovedea,
Căci băutura-l ameţea.
Abigail, nimic, nu-i spuse,
Despre tot ceea ce făcuse.
37 A doua zi, când a văzut
Cum că beţia i-a trecut
Soţului său, a cutezat
Să-i spună ce s-a întâmplat.
Când vorbele i-a auzit,
Nabal în inimă-a simţit
O lovitură ne-aşteptată,
Încât s-a prăbuşit, pe dată,
Jos, la pământ. Când a căzut,
La fel ca piatra s-a făcut.
38 Vreo zece zile-n zbor s-au dus,
Când iată, Dumnezeu, de sus,
Iar, de Nabal Şi-a amintit,
Şi-atunci cu moartea l-a lovit.
39 David a zis, când a aflat:
„Să fie binecuvântat
Domnul, mereu, căci numai El
S-a arătat a fi Acel
Cari, pricina, mi-a apărat,
Când cu ocări a aruncat
Nabal, asupră-mi. Domnul meu
M-a-mpiedicat, rău, să-i fac eu,
Şi a făcut ca el să-i cadă –
Chiar răutăţii sale – pradă.
David apoi vorbă-a trimis
Abigailei, şi i-a zis
Precum că ar dori să vie
La el, pentru a-i fi soţie.
40 Îndată, solii săi s-au dus,
Pân’ la Carmel şi-apoi i-au spus
Abigailei: „Ne-a trimis
David la tine, şi a zis
Ca să ne spui – căci vrea să ştie –
Dacă primeşti să-i fii soţie.”
41 Femeia-n grabă s-a sculat
Şi l-a pământ s-a aruncat
Zicând: „Roabă mă socotesc
Şi gata sunt să împlinesc
Poruncile domnului meu.
De-aceea vreau ca să spăl eu,
Picioarele solilor care –
În slujbă – domnul meu îi are.”
42 În urmă, ea a-ncălecat
Pe un măgar şi a plecat
La drum, de-ndat’, fiind grăbită,
Şi de cinci fete însoţită.
Solii, în faţa lor, mergeau,
Iar ele-aproape se ţineau.
Astfel, la David, au sosit,
Şi-Abigail i-a devenit
43 Nevastă. David mai avea
O soaţă care se numea
Ahinoam, din Izreel.
44 Saul i-a dăruit şi el,
Pe a lui fiică, de soţie,
Însă apoi – precum se ştie –
Saul, nevasta, i-a luat-o
Şi pe Mical, astfel, a dat-o
Lui Palti din Galim – cel care,
Pe Laiş, drept părinte-l are.