1 Cei care-n Zif au locuit
Au mers la Saul şi-au vorbit:
„Iată că David a ajuns
La noi şi-acuma e ascuns
Pe-un deal cari Hachila se cheamă,
Şi care e – de bună seamă –
Lângă pustie aşezat.”
2 Saul, îndată, a luat
Trei mii de inşi şi a pornit
Spre Zif, pentru că a voit
Să-l caute şi să-l găsească,
Pe David, şi să-l nimicească.
3 Pe dealul Hachila s-a dus
Saul şi tabăra şi-a pus.
Dealul acela e aflat
Lângă pustiul, Zif, chemat.
David, cu-ai săi, era-n pustie.
4 Atunci, David a vrut să ştie
Dacă mai este urmărit.
Nişte iscoade-a repezit
Spre Hachila, şi a aflat
Că e, de Saul, căutat.
5 În grabă, David a venit
La locu-n care-a poposit
Saul, cu oastea. A văzut
Cortul pe cari şi l-a făcut,
Unde şedea el, cu Abner –
Cel cari, fecior, îi e, lui Ner,
Şi cel care era mai mare
Peste oştirea ce o are.
Saul dormea, în cortul lui,
În mijlocul poporului.
6 David se-ntoarse înapoi
Şi îl chemă la sine-apoi,
Pe-Ahimelec – cel ce-a ieşit
Din spiţa neamului Hetit –
Şi pe-Abişai. Omul acel,
Fiu al Ţeruiei, fost-a el,
Iar pe Ioab, frate-l avuse.
Când au venit, David le spuse:
„Saul este aproape. Cine
Voieşte a veni cu mine,
La tabăra-mpăratului
În mijlocul oştirii lui?”
„Dacă îngăduinţă-mi dai,
Vin eu” – răspunse Abişai.
7 Stele-ncepură să răsară,
Când David şi-Abişai plecară.
Saul – de oaste-nconjurat –
Dormea, în cort, netulburat.
Suliţa împăratului
Era la căpătâiul lui,
Înfiptă în pământ. Abner –
Cel care, fiu, îi e, lui Ner –
Dormea şi el, în cortul lui,
În mijlocul poporului.
8 Atunci, îi zise Abişai,
Lui David: „Azi, în mână-l ai,
Pe-al tău vrăjmaş, căci Dumnezeu
Ţi-l dăruieşte. Iată, eu –
Dacă-mi dai voie – îl lovesc
Cu suliţa, şi-l pironesc,
Jos, la pământ, într-o clipită,
C-o lovitură iscusită.
N-am să lovesc a doua oară,
Căci el, din prima, o să piară.”
9 David i-a zis, lui Abişai:
„Să nu-l omori, căci voie n-ai!
El este unsul Domnului!
Cine va fi-mpotriva lui?
Cine e cel ce l-a lovit,
Fără să fie pedepsit?
10 Doar Dumnezeu este Acel,
Cari poate a-l lovi pe el:
Fie că-i vremea ca să moară,
Fie că merge, bunăoară,
Ca să pornească vreun război
În care va muri apoi.
11 Ferească Domnul, de-aşa rău!
N-am să m-ating, de unsul Său,
Căci Domnu-l pierde, sau îl scapă!
Ia doar ulciorul pentru apă,
Şi suliţa-mpăratului
Care-i la căpătâiul lui
Şi-apoi, în grabă, să plecăm,
Ca la ai noşti’ să ne-nturnăm!”
12 Ulcioru-ndată l-au luat –
Şi suliţa – şi au plecat,
Fără să-i fi văzut, cumva,
Sau să-i audă cineva.
Un somn adânc, Domnul trimise,
Care pe toţi îi adormise.
13 David ajunse la ai lui –
Tocmai pe vârful muntelui –
Punând distanţă între el
Şi între Saul, în ăst fel.
14 În urmă, David s-a sculat
Şi către vale a strigat,
Cu glas puternic, lui Abner,
Cel care fiu îi e, lui Ner:
„Abner, ascultă! N-auzi oare?”
„Cine eşti tu, acela care
Cutezi să strigi către-mpărat?” –
Îl întrebă Abner, de-ndat’.
15 David, din nou, a glăsuit
Şi-n felu-acesta, a vorbit:
„Nu eşti bărbat? Dar oare cine,
În Israel, mai e ca tine?
Atunci de ce n-ai căutat,
Ca să-l păzeşti, pe împărat?
Căci cineva – eu am văzut –
Ca să-l omoare, ar fi vrut.
16 Ce ai făcut tu, nu e bine,
Căci la-mpărat, poate oricine
Ca să pătrundă, tot mereu.
Viu este Domnul Dumnezeu,
Că sunteţi vrednici să muriţi,
Căci pe-mpărat, nu îl păziţi!
Priveşte-acum, unde-i aflată
Suliţa ce-a fost împlântată
La căpătâiul patului
Ce este-al împăratului,
Precum şi-ulciorul său, în care,
Apă, pentru băut, el are.”
17 Saul a cunoscut, de-ndat’,
Glasul lui David şi-a-ntrebat:
„Al tău e glasul, fiul meu?
Eşti oare David, tu?” „Sunt eu!”–
18 Răspunse David. „Ce doreşti
Şi pentru ce, mă urmăreşti?
Cu ce sunt, oare, vinovat,
Încât mă cauţi, ne-ncetat?
Am săvârşit vreun lucru rău?
19 Ascultă-l dar, pe robul tău,
Şi-apoi să judeci cu dreptate,
Tot ce-ţi voi spune, împărate.
Dacă cumva, e Dumnezeu
Cel ce te-aţâţă, tot mereu,
În contra mea, zic să primească
Mirosul ce-o să-l răspândească
Un dar, ce este de mâncare,
Adus de noi, de fiecare.
Dar dacă nu e Dumnezeu,
Ci aţâţat eşti tu, mereu,
De către oameni, să se ştie
Că blestemaţi doresc să fie,
În faţa Domnului ceresc,
Fiindcă ei mă izgonesc
Din moştenirea cea pe care
Al nostru Dumnezeu o are,
Zicând: „Să pleci, unde voieşti,
La domni străini, ca să slujeşti.”
20 Oh! Dar mi-a teamă, tot mereu,
Ca nu cumva, sângele meu
Vărsat să fie, pe pământ,
Atuncea când, departe sânt,
De Faţa Domnului! Văd bine,
Că tu pornit-ai după mine –
Tu, împăratul cel pe care
Poporul Israel îl are –
Şi ca pe-un purice, doreşti –
Neîncetat – să mă zdrobeşti.
Mă urmăreşti să mă înfrunţi,
Ca pe o potârniche-n munţi.”
21 Saul, în urmă, a vorbit:
„Iată că am păcătuit.
Întoarce-te dar, fiul meu,
Căci nici un rău n-am să-ţi fac eu,
Pentru că astăzi, am văzut,
Precum că tu ai fi putut
Să mă omori, dar m-ai cruţat.
Ca un nebun, eu am lucrat
Şi văd acum – fără-ndoială –
Că săvârşit-am o greşeală.”
22 „Suliţa ta este la mine” –
Răspunse David – „deci fă bine
Ca să trimiţi un om, la noi,
Să îţi ia suliţa-napoi.
23 Încredinţat fii împărate,
Căci Dumnezeu – după dreptate,
După credinţa ce o are –
Va răsplăti, la fiecare;
Căci El, în mâna mea, te-a dat,
Dar – ai văzut – eu te-am cruţat.
N-am vrut să pun mâna pe tine,
Căci am ştiut că nu e bine
Să îl loveşti pe omul Lui,
Iar tu eşti unsul Domnului.
24 Şi după cum, azi, ai văzut
Că viaţa ta, preţ, a avut
În faţa mea, la fel şi eu
Ştiu bine că, la Dumnezeu,
Şi viaţa mea, mult, preţuieşte
Şi astfel, El mă izbăveşte,
Întotdeauna, din necaz,
Şi-mi mângâie al meu obraz.”
25 Saul răspunse-atunci, de-ndat’:
„Să fii dar, binecuvântat,
Căci lucruri mari, tu săvârşeşti
Şi-ntotdeauna, biruieşti!”
David, apoi, s-a-ndepărtat,
Iar Saul, oastea, şi-a luat
Şi au pornit cu toţi apoi,
Grabnic, spre casă, înapoi.