1 După ce Saul a murit –
Şi după ce i-a biruit
Pe-Amaleciţi – David pornise
Către Ţiclag. De-abia sosise –
Căci două zile au trecut –
2 Când iată că a apărut
Un om, care s-a dovedit
Cum că pe Saul l-a-nsoţit.
Ţărână-n cap şi-a presărat,
Iar straiul şi l-a sfâşiat.
Până la David, a pătruns,
Iar când în faţă-i a ajuns,
Jos, la pământ, s-a aruncat,
Pe dată, şi s-a închinat.
3 David a zis: „De unde vii?”,
Iar omul a răspuns: „Să ştii
Că am scăpat, din Israel,
Din tabăra ce-o avea el.”
4 David, din nou, l-a întrebat:
„Spune-mi te rog, ce s-a-ntâmplat?”
„Speriat, poporul a fugit,
Iar Filisteni-au biruit” –
Răspunse omul. „Mulţi sunt cei
Care-au murit, iar printre ei
Este şi Saul numărat,
Şi Ionatan.” Foarte-ntristat,
5 David a zis: „De unde ştii,
Că nu mai sunt printre cei vii
Nici Saul şi nici Ionatan?
Nu ai vorbit, cumva, în van?”
6 „Pe la Ghilboua, am trecut” –
Omul a zis – „şi l-am văzut
Pe Saul, care – obosit –
În suliţă s-a sprijinit.
Aproape-n urma lui veneau
Vrăjmaşii care-l urmăreau.
7 Când m-a zărit, el m-a chemat,
Iar eu, la el, am alergat.
8 „Cine eşti tu?” – el a voit
Să ştie. „Sunt Amelecit” –
Răspuns-am eu, atunci, de-ndat’.
9 „Apropie-te!” – m-a-ndemnat.
„Omoară-mă, să nu cad prins,
Căci ameţeala m-a cuprins,
Măcar că încă mă simţesc
Că plin de viaţă mă găsesc.”
10 Atunci, eu m-am apropiat
De el, şi am făcut, de-ndat’,
Ceea ce mi s-a poruncit,
Căci eu ştiam că, negreşit,
Pentru-mpărat, nu se putea,
În viaţă a mai rămânea,
După ce-nfrânt avea să fie.
Eu am venit să-ţi aduc ţie,
Dovada celor ce ţi-am spus.
Priveşte dar, ce am adus:
Iată cununa ce-o avea
Saul, pe cap. De-asemenea,
Iată aici, brăţara lui.
Pe braţul împăratului,
Fusese ea. El a purtat-o,
Iar eu, în urmă, am luat-o.”
11 David, mâhnit, şi-a sfâşiat
Straiul, iar cei ce s-au aflat
Atunci, alăturea de el,
Îndată au făcut la fel.
12 Au plâns cu toţii, au jelit
Şi până-n seară au postit,
Pentru poporul Domnului,
Pentru-mpărat şi fiii lui.
13 Către cel care i-a adus
Aceste veşti, David a spus:
„De unde, oare, eşti venit?”
„Sunt un străin, Amalecit” –
Răspunse tânărul, de-ndat’.
14 David, atunci, l-a întrebat:
„Nu ţi-a fost frică să îţi pui
Mâna, pe unsul Domnului,
Ca să-l omori? Cum ai putut,
Aşa ceva, să fi făcut?”
15 Apoi, la sine a chemat,
Un slujitor şi-a cuvântat:
„Omoară-l, pe Amalecit!”,
Iar slujitorul l-a lovit,
Cu sabia, precum a zis,
Şi omul a căzut ucis.
16 David, apoi, a cuvântat:
„Sângele care s-a vărsat,
Să cadă peste capul lui,
Căci însuşi gura omului
Mărturisit-a despre el,
Şi l-a-nvinovăţit astfel,
Când spus-a: „Omorât-am eu,
Pe cel ce-i uns, de Dumnezeu”!”
17 Iată cântarea cea de jale,
Pe care a găsit cu cale
David să o alcătuiască
Şi-n felu-acesta să-i jelească
Pe Saul şi pe-al său fecior,
Pe Ionata. Al lui popor,
18 Să o înveţe-a trebuit.
Numele care l-a primit
Este „Cântarea arcului”
Şi-i scrisă-n Cartea Dreptului.
19 „Acuma, poţi a te-ntrista
Israele, căci fala ta
Zace, pe dealuri, risipită,
De-al morţii braţ, fiind lovită!
Cum au căzut vitejii tăi,
Răpuşi pe dealuri şi pe văi!
20 Nu spuneţi lucru-acesta-n Gat,
Nu răspândiţi vestea, de-ndat’,
Pe tot cuprinsul drumului
Ce este-al Ascalonului,
Să nu se bucure, de zor,
Fetele Filistenilor,
Să nu se laude, în jur,
Căci netăiate-s împrejur.
21 Munţi din Ghilboua! Peste voi,
Rouă să nu cadă, nici ploi!
De-acum şi până-n veşnicie,
Câmpii, pe voi, să nu mai fie,
Să nu mai dea pârga pe care
O dăm drept dar, pentru mâncare!
Pentru că iată, aruncate,
Acolo-s scuturile toate
Pe cari vitejii le-au purtat.
Scutul lui Saul e-aruncat,
Parcă n-ar fi asupra lui,
Aflat, uleiul Domnului.
22 Nici sângele răniţilor –
Precum nici a voinicilor
Grăsime – nu a reuşit,
Pe Ionatan, să-l fi oprit,
Şi n-au oprit nici arcul lui,
Nici sabia-mpăratului,
Căci Saul nu îşi învârtea,
Nicicând, în vânt doar, sabia.
23 Saul şi Ionatan, cei care
Uniţi au fost, fără-ncetare,
În timpu-n care au trăit,
Iată că nu s-au despărţit
Nici chiar când moartea i-a luat.
Căci mai uşori, s-au arătat,
Decât sunt vulturii, vreodată.
De-asemenea, mai tari sunt, iată,
Decât sunt puii cei de lei.
Cine se-aseamănă, cu ei?
24 Voi, fiicele din Israel,
Plângeţi acuma, după el!
Plângeţi pe-al vostru împărat –
Pe Saul – care v-a-mbrăcat
În stacojiu, necontenit,
Şi care a împodobit,
Cu aur, straiul de pe voi!
25 Cum au căzut, în ăst război,
Vitejii! Cum a fost lovit
Chiar Ionatan şi a pierit,
Pe dealuri, colo-n depărtare!
26 Mă-ncearcă o durere mare –
O, Ionatane – frate-al meu!
Plăcerea mea erai, mereu.
Dragostea ta cea minunată –
Faţă de mine arătată –
Mai sus, avea să se vădească,
Decât iubirea femeiască.
27 Vai, cei viteji cum au căzut!
Cum armele li s-au pierdut!”