1 David, în faţa Domnului,
S-a dus, să ceară sfatul Lui:
„Spre Iuda, oare, să apuc,
Şi-n vreo cetate, să mă duc?”
„Du-te” – răspunse Dumnezeu.
„Unde anume, să merg eu?” –
David, în urmă, a-ntrebat,
Iar Domnul i-a răspuns, de-ndat’:
„Du-te-n Hebron”. David s-a dus
2 Şi a făcut precum i-a spus
Domnul. Atunci când a plecat,
Nevestele şi le-a luat:
Pe-Ahinoam din Izreel,
Şi-Abigail de la Carmel,
Care – aşa precum se ştie –
A fost a lui Nabal soţie.
3 Şi oamenii şi i-a luat
David, atunci când a plecat.
Cu toţi au mers de au şezut,
În al Hebronului ţinut.
4 Atunci, bărbaţii cei pe care
Ţara lui Iuda-n ea îi are,
La David s-au înfăţişat
Şi-apoi l-au uns ca împărat
Peste-a lui Iuda seminţie,
Precum şi peste-a lui moşie.
David fusese înştiinţat
Că Saul fost-a îngropat,
De către oamenii pe care,
Iabes, din Galaad, îi are.
5 Îndată, David a trimis,
La Iabes, soli care au zis:
„De Domnul, binecuvântaţi,
Să fiţi mereu, căci arătaţi
Bunăvoinţă. Am văzut,
Ce faptă bună aţi făcut
Când pe al vostru împărat –
Pe Saul – voi l-aţi îngropat!
6 Domnul, cu voi, mereu să fie!
S-arete doar credincioşie
Şi bunătate, pentru voi!
Să ştiţi dar, că şi eu, apoi,
Mereu, am să vă fac doar bine,
Căci ne-ncetat, seama voi ţine
De tot ceea ce aţi făcut,
Căci pentru-aceasta, v-am plăcut.
7 Să vă purtaţi cu vitejie
Şi întărite să vă fie
Braţele voastre. Negreşit,
Saul – acuma – a murit,
Iar eu sunt uns ca împărat
Şi peste Iuda-s aşezat.”
8 Tocmai în acel timp, Abner –
Cel care, fiu, îi e, lui Ner,
Şi care fost-a cel mai mare
Peste oştirea cea pe care
Saul, cu sine, o avuse –
Pân’ la Mahanaim se duse.
Pe Iş-Boşet, cu el, l-a dus –
Fiul lui Saul – şi l-a pus
9 Acolo-apoi, drept împărat,
În Galaad înscăunat,
Peste-ntreg neamul Gheşurit,
Apoi peste cel Beniamit,
Peste-al lui Efraim popor,
Peste orice locuitor
Care se află-n Izreel,
Şi peste-ntregul Israel.
10 Când Iş-Boşet s-a aşezat,
În Israel, ca împărat,
Patru decenii a-mplinit,
Şi-apoi, doi ani, a-mpărăţit.
Casa lui Iuda a rămas
Cu David doar, în acel ceas,
11 Şi şapte ani şi jumătate –
În a Hebronului cetate –
David, în Iuda, s-a aflat
Şi a domnit, ca împărat.
12 Cu oastea, a ieşit Abner –
Cel care, fiu, îi e, lui Ner.
Oamenii care-l însoţeau,
Lui Iş-Boşet, slugi, îi erau.
De la Mahanaim, plecară
Şi-n mare grabă se-ndreptară
Spre Gabaon, să-l cucerească
Şi-n urmă, să îl nimicească.
13 Ioab, fiul Ţeruiei, care
Era-nsoţit de-o oaste mare –
Cel cari, lui David, i-a slujit –
Tocmai atuncea a ieşit
Şi cu-ai săi oameni de război,
Spre Gabaon s-a dus apoi.
Oştirile s-au întâlnit
Şi faţă-n faţă s-au oprit,
Chiar lângă iazul cel pe care,
‘Nainte-i, Gabaonu-l are.
14 Abner, pân’ la Ioab, s-a dus
Şi-apoi, în acest fel, i-a spus:
„Ia nişte tineri, de îndată,
Şi-n faţa noastră, să se bată!”
Ioab răspunse: „Foarte bine.
Iau nişte tineri, de la mine,
Şi am să-i pun, acum, de-ndată,
Cu ai tăi oameni, să se bată.”
15 Pe doişpe tineri i-a ales
Abner şi-n urmă, i-a trimes
Să lupte cu acei pe care,
Ioab, ca să-i trimită, are.
Doişpe din Beniamin erau
Şi pentru Iş-Boşet luptau.
David, tot doişpe, a avut.
16 Apoi, când lupta a-nceput,
De capete s-au apucat
Oştenii şi şi-au împlântat
Sabia-n coaste. Negreşit,
Cu toţi, îndată, au pierit.
Când au văzut ce s-a-ntâmplat,
Acelui loc, nume, i-au dat
„Helcat-Haţurim”, cari – tradus –
E „Locul Săbiilor”, spus.
17 Luptele care s-au purtat
În acea zi, s-au arătat
Aprige-a fi. În acest fel,
Oştirile lui Israel –
Cari au avut, în fruntea lor,
Pe Abner, drept conducător –
Bătute-au fost, de cei pe care,
David, drept slujitori, îi are.
18 Acolo-alăturea de ei,
Erau feciorii Ţeruei:
Ioab, întâiul s-a chemat,
De Abişai era urmat,
Iar cel din urmă este cel
Cari se numise Asael.
Acesta fost-a, bunăoară,
Iute ca şi o căprioară.
19 El, pe Abner, l-a urmărit,
Neabătut, necontenit.
20 Abner, în urmă, s-a uitat;
Când l-a văzut, l-a întrebat:
„Nu eşti, cumva, tu, Asael?”
„Ba da, eu sunt” – răspunse el.
21 Abner i-a zis: „Pleacă, îndată!
Nu mă mai urmări, ci – iată –
Ia-o spre stânga – nu mai sta –
Sau ia-o către dreapta ta!
Prinde un tânăr, dintre-ai mei,
Cari poartă armele! Să-l iei,
Iar după-aceea, înapoi,
Te-ntoarce-n tabără, la voi!”
22 Dar Asael nu s-a-nvoit,
Ci pe Abner l-a urmărit.
Abner a zis iar: „Pleacă-ndată!
Nu mă mai urmări, căci – iată –
Este păcat să te lovesc
Şi la pământ să te trântesc.
Cum aş putea să îmi ridic
Faţa apoi, şi ce să-i zic
Fratelui tău Ioab? Mai bine,
Nu te mai ţine, după mine!”
23 Dar Asael nu s-a-nvoit
Şi-atuncea Abner l-a lovit,
Cu suliţa. Ea l-a străpuns,
Şi-adânc, în pântec, i-a pătruns,
Încât prin spate i-a ieşit,
Iar Asael a şi murit.
Cei care-acolo ajungeau,
La al său trup, speriaţi, priveau.
24 Ioab şi Abişai porniră
Şi pe Abner îl urmăriră.
Când soarele a asfinţit,
La coasta Ama, au sosit,
Aflată-n faţa Ghiahului,
Privind în lungul drumului
Care se-ndreaptă, prin câmpie,
Spre-a Gabaonului pustie.
25 Fiii lui Beniamin, de-ndat’,
La drum, pe Abner l-au urmat.
O ceată au alcătuit
Şi pe un deal, au poposit.
26 Ioab a fost, apoi, chemat,
De Abner, care-a cuvântat:
„Oare, mereu, va sfâşia,
Nesăţioasă, sabia?
De ce nu poţi pricepe dar,
Că la sfârşit, va fi amar?
Când oare, o să încetaţi,
Să-i urmăriţi pe-ai voştri fraţi?”
27 „Viu este Domnul” – a rostit
Ioab – „că de n-ai fi vorbit
Aşa precum ai cuvântat,
Oamenii mei – neîncetat –
Pe ai lor fraţi, i-ar fi gonit
Până când zori-ar fi venit.”
28 Ioab, în urmă, s-a sculat
Şi-apoi din trâmbiţă-a sunat.
Atunci, poporul s-a oprit
Şi nimeni n-a mai urmărit
Pe oamenii din Israel,
Iar lupta s-a sfârşit astfel.
29 Abner – cu toţi ai săi – plecase
Şi spre câmpie se-ndreptase,
Voind să meargă înapoi,
Către Mahanaim. Apoi,
Peste Iordan ei au trecut
Şi-n acest fel au străbătut
Bitronul tot, şi-au izbutit –
Când zorii zilei au venit,
Şi când pe câmp roua se lasă –
Cu bine, să ajungă-acasă.
30 Ioab şi-a strâns oastea apoi,
Şi-a mers spre casă, înapoi.
Nouăşpe inşi, acum, lipseau,
Dintre acei care erau
Cu el – în luptă – la-nceput.
Printre cei care au căzut,
S-a numărat şi Asael.
31 Cei ce-au pierit – din Israel –
Au fost trei sute şi şaizeci.
Bărbaţi-aceia erau deci,
Din Beniamin. Oşteni erau,
Şi toţi, pe Abner, îl slujeau.
32 Trupul lui Asael, luat
A fost apoi şi îngropat
Pe-al Betleemului pământ,
În al tatălui său mormânt.
Ioab – şi cu ai săi – plecase
Şi spre Hebron se îndreptase.
Întreaga noapte au umblat
Şi-abia doar când s-au revărsat
Ai zile zori, au izbutit,
Ca la Hebron, să fi sosit.