1 Când cel ce fost-a-nscăunat,
Peste Amon, ca împărat,
Muri, în locu-i a venit
Feciorul său, de a domnit.
Hanun, e numele purtat
De către noul împărat.
2 David a zis: „La rândul meu,
Acum, am să arăt şi eu
Bunăvoinţă lui Hanun,
Căci şi-al său tată a fost bun,
Faţă de mine, ne-ncetat.
Astfel, aşa cum s-a purtat
Cu mine – în trecut – Nahaş,
La rându-mi, cu al său urmaş,
La fel am să mă port şi eu,
Şi am să-i dau sprijinul meu.”
Apoi el, slugi, a repezit,
Pân’ la Hanun, căci a dorit
Să-l mângâie-n durerea lui,
Dată de moartea tatălui.
Când slujitorii au intrat
În ţara lui Amon, de-ndat’,
3 Toţi oamenii aceia cari
Peste-Amoniţi erau mai mari,
S-au dus pân’ la Hanun şi-au zis:
„Tu crezi că David i-a trimis
Pe slujitorii săi – la tine –
Ca să te mângâie? Ei bine,
Noi nu credem aşa ceva!
Este cu totul altceva:
David trimite-astă solie,
Căci el doreşte ca să ştie
Cum e cetatea şi-a ei pază,
Iar după ce o cercetează,
Încredinţat fii că porneşte
Încoace, şi o nimiceşte.”
4 Hanun, atuncea, i-a-nhăţat
Pe slujitori şi le-a tăiat
Bărbile, doar pe jumătate;
Şi hainele le-au fost tăiate,
Până la coapse, şi-napoi –
La David – i-a trimis apoi.
5 David fusese înştiinţat
De tot ceea ce s-a-ntâmplat
Şi nişte oameni a trimis
În faţa lor, prin cari le-a zis:
„La Ierihon să vă opriţi
Şi-acolo să v-adăpostiţi
Pân’ vă va creşte barba iar,
Şi-apoi să vă întoarceţi dar.”
6 Toţi Amoniţi-au priceput
Cum că prin ceea ce-au făcut,
Ajuns-au ca, urâţi, să fie,
De-a lui Israel seminţie.
De-aceea, oameni şi-au tocmit
Şi de război s-au pregătit,
Iar pedestrimea adunată,
Din Siria a fost luată.
Erau la douăzeci de mii
Dintre ai Siriei copii.
Unii, din Bet-Rehob, veneau;
Alţii, din Ţoba, se trăgeau;
De la cel care-nscăunat
A fost, în Maca, împărat,
O mie de oşteni chemară,
Iar doisprezece mii luară
Dintre aceia care sânt
Aflaţi pe-al Tobului pământ.
7 David fusese înştiinţat
De tot ceea ce s-a-ntâmplat,
Şi-astfel Ioab – acela care,
Peste oştiri era mai mare –
Trimis a fost, în contra lor,
Cu oştile Evreilor.
Cei care, cu Ioab, erau,
Oameni viteji, se dovedeau.
8 Când Amoniţii i-au zărit,
În mare grabă au ieşit
Şi-n linie – pentru război –
S-au aşezat cu toţi apoi,
Chiar lângă poarta de intrare,
Pe cari cetatea lor o are.
Oastea din Siria luată,
În câmp fusese aşezată,
Căci la un loc s-au adunat
Cei cari din Ţoba au plecat,
Cei de la Maca, din Rehob,
Precum şi cei veniţi din Tob.
9 Ioab a înţeles, de-ndat’,
Ce luptă are de purtat,
Ştiind că se va bate-apoi,
Şi înainte şi-napoi.
O ceată-atuncea, şi-a ales
Şi pe-acei oameni i-a trimes,
În contra Sirienilor.
10 A aşezat, conducător,
Pe restul oştii adunate,
Pe Abişai – pe al său frate –
Care să ţină, în război,
Piept, Sirienilor. Apoi,
11 El zise, către Abişai:
„Tu, neclintit, voiesc să stai.
Dar dacă întâmpla-se-va
Că Sirieni-or fi, cumva,
Mai tari, decât sunt eu, să ştii
Că-n ajutor, doresc să-mi vii.
Atunci însă, când voi vedea
Precum că nu veţi mai putea
Să ţineţi piept, la Amoniţi,
De mine, fi-veţi sprijiniţi.
12 Fii tare şi să arătăm
Curaj, în lupta ce-o purtăm,
Pentru cetăţile pe care,
Al nostru Dumnezeu le are,
Şi pentru-al nost’ popor. Acum,
Să facă Dumnezeu precum
Găseşte El, de cuviinţă!
Va fi, după a Lui dorinţă!”
13 Ioab şi-ai săi i-au atacat
Pe Sirieni. Ei s-au speriat
Şi au fugit din faţa lor.
14 Oştirea Amoniţilor,
Din depărtare, a văzut
Tot ceea ce s-a petrecut,
Fugind apoi, înspăimântată,
De Abişai şi a lui ceată.
Toţi, în cetate, au pătruns,
Unde, în urmă, s-au ascuns.
Apoi Ioab – şi-ai săi – porniră
Şi la Ierusalim, veniră.
15 Când Sirienii au văzut
Că Israelul i-a bătut,
Puterile şi-au adunat,
Ca să-l înfrunte înc-odat’.
16 Mulţi Sirieni, atunci, erau,
Cari dincolo de Râu şedeau.
Hadarezer, soli, a trimis,
La ei, prin care le-a transmis
Să vină la Helam apoi,
Gata fiind pentru război.
Hadarezer, în fruntea lor,
L-a aşezat conducător,
Chiar pe Şobac, pe-acela care
Era, în oastea lui, mai mare.
17 David, atunci când a aflat,
Întreg poporul şi-a chemat
Şi-astfel, o oaste şi-a făcut.
Peste Iordan el a trecut
Şi spre Helam s-a îndreptat,
Gata de luptă. Imediat,
Toţi Sirienii au ieşit
18 Să-i ţină piept, dar au fugit
Înspăimântaţi, din faţa lui
Şi-a oştii Israelului.
Caii pe care i-a tăiat
David, atunci, s-au ridicat
La şapte sute. I-a lovit
Pe călăreţi şi au pierit
În ăst fel, patruzeci de mii,
Dintre ai Siriei copii.
Chiar şi Şobac – acela care,
Peste oştire-a fost mai mare –
În acea zi, a fost rănit
Şi-acolo-n urmă, a murit.
19 Toţi împăraţii cei pe care,
Hadarezer, supuşi, îi are,
Bătuţi – atunci când s-au văzut –
Cu Israel, pace-au făcut,
Iar Sirienii s-au smerit
Şi-apoi nu au mai îndrăznit
Ca să îi vină-n ajutor
Neamului Amoniţilor.