1 Natan, de Domnu-a fost trimis –
La David – şi astfel, i-a zis:
„Într-o cetate, se găseau
Doi oameni cari, vecini, erau.
Unul, mereu, s-a-mbogăţit,
Iar celălalt a sărăcit.
2 Omul bogat avea mulţi boi,
Precum şi foarte multe oi,
3 Dar cel sărac nimic n-avea,
Afară doar de-o mieluşea,
Pe care el o cumpărase.
Omul, acasă, o luase
Şi cu ai săi prunci – împreună –
Îi dădeau hrana cea mai bună.
Din pâinea lui, s-a înfruptat,
Din al său vin ea a gustat,
Dormind la sânul omului,
La fel ca şi copiii lui.
4 Un călător – din drum venit –
La cel bogat, a poposit
Să se-odihnească, însă el
Nu s-a-ndurat, în nici un fel,
Să se atingă de-ai săi boi
Şi nici de turmele de oi
Ca, omului, să-i pregătească,
Un prânz, la care să-l poftească,
Ci el, în grabă, a plecat,
La cel sărac şi a luat
Oiţa de la casa lui,
Şi-a dat-o călătorului.”
5 Aflând de astă mârşăvie,
David se-aprinse de mânie
Şi-apoi, către Natan, a spus:
„Viu este Domnul Cel de Sus,
Că omul care-a săvârşit,
Ceea ce mi-ai istorisit,
E vrednic ca, ucis, să fie!
6 Voiesc – îndată – să se ştie
Că patru miei va da-napoi,
Din turmele sale de oi,
Săracului nedreptăţit!”
7 Natan, în urmă, a grăit:
„Tu eşti acela, împărate!
Tu ai făcut aste păcate!
De-aceea, Domnul m-a trimis,
La tine şi, aşa, a zis:
„Iată că Eu te-am aşezat,
Peste Israel, împărat.
De Saul, Eu te-am izbăvit.
8 Te-am pus, apoi, de-ai stăpânit
Peste întreagă casa lui.
Nevestele stăpânului
Ce l-ai avut, le-am aşezat
La sânul tău şi ţi-am mai dat
Şi casele lui Israel
Şi-ale lui Iuda, lângă el.
Dacă puţin s-ar fi vădit
Tot ceea ce ţi-am dăruit,
Află că Eu – neîncetat –
Alte averi ţi-aş mai fi dat.
9 Spune-Mi: de ce-ai dispreţuit
Ceea ce Eu ţi-am poruncit,
Călcând cuvântul Domnului
Şi făcând rău, în faţa Lui?
Pe Urie – pe-acel Hetit –
Cu sabia, tu l-ai lovit.
Nevasta-n urmă i-ai luat,
După ce, pradă, tu l-ai dat,
Sabiei Amoniţilor,
Şi l-ai ucis, prin mâna lor!
10 De-acuma, sabia va sta,
Necontenit, în casa ta,
Pentru că M-ai dispreţuit
Şi n-ai făcut ce-am poruncit.
Te va ajunge-acum năpasta,
Pentru că ai luat nevasta
Lui Urie şi l-ai ucis.”
11 În urmă, Domnul a mai zis:
„Acum, nenorocirea – iată –
Din casă-ţi, fi-va ridicată
Ca, împotrivă, să îţi stea!
Cu ochii tăi, tu vei vedea
Cum soaţele-ţi am să le iau
Şi altuia am să le dau.
Omul care se va urca,
Vedea-vei că se va culca
Cu soaţele-mpăratului –
Aici – în faţa soarelui,
12 Pentru că nu M-ai ascultat
Şi pe ascuns tu ai lucrat.
Eu, însă, ceea ce-ţi vestesc,
Doar la vedere împlinesc,
Faţă de-ntregul Israel
Şi-n faţa soarelui, la fel.
13 David, atunci, s-a întristat
Şi-a zis, către Natan, de-ndat’:
„Iată că am păcătuit,
Faţă de Domnul, negreşit!”
Natan, cuvântul, a luat
Şi-n acest fel, a cuvântat:
„Nu vei muri, căci Dumnezeu,
Îţi va ierta păcatul greu.
14 Dar pentru că duşmanii Lui
Hulesc Numele Domnului –
Căci ei, cu toţii, au văzut
Ce fel de faptă ai făcut –
Fiul pe care l-ai primit,
Are să moară, negreşit!”
15 Natan – în urmă – l-a lăsat
Şi către casă a plecat.
Domnul, cu boală, l-a lovit
Pe fiul ce-a fost zămislit
De a lui Urie soţie,
Şi grea s-a dovedit să fie
Boala care l-a încercat.
16 David, la Domnul, s-a rugat –
Pentru copil – şi a postit.
Apoi, acasă, a venit
Şi pe pământ – jos – s-a culcat.
17 Bătrânii casei l-au cătat
Şi să se scoale-au stăruit,
Dar împăratul n-a voit.
De jos, el nu s-a ridicat
Şi nici la masă nu a stat
Alături de bătrâni-acei,
Aşa precum îl rugau ei.
18 O săptămână s-a-mplinit
Şi-apoi copilul a murit.
Slujbaşii pe cari i-a avut
David, atuncea, s-au temut
Să meargă şi să-i dea de veste
Cum că copilul nu mai este,
Căci îşi ziceau: „Când a trăit
Pruncul, am mers şi i-am vorbit,
Dar nu ne dete ascultare.
Acum, cine-ndrăzneală are,
Să meargă să îl înştiinţeze?
El are să se întristeze,
Mai mult acuma – negreşit –
Aflând că fiul i-a murit.”
19 David, însă, a observat
Cum că ceva s-a întâmplat,
Căci pe slujbaşi el i-a văzut
Vorbind şoptit. A priceput,
Cum că feciorul i-a murit,
Iar slugilor el le-a vorbit:
„E mort, acum, copilul meu?”
„E mort, căci fost-a bolnav greu” –
Răspuns-au slugile, de-ndat’.
20 Atuncea, David s-a sculat
De la pământ şi-a poruncit
Să-i fie-adusă – negreşit –
Apa. În urmă, s-a spălat,
S-a uns şi straie şi-a cătat.
După ce haine noi şi-a pus,
La casa Domnului s-a dus,
Şi-n faţa Lui s-a închinat.
Acasă când s-a înturnat
El, de mâncare, a cerut,
Slujbaşilor şi de băut.
După ce David a mâncat,
21 Slujbaşii săi l-au întrebat:
„Ce-nseamnă ceea ce-am văzut,
Că tu – acuma – ai făcut?
Când pruncul mai trăia, posteai
Fără-ncetare şi plângeai.
Acum – când pruncul a murit –
La masă, tu te-ai repezit!”
22 David privit-a către ei,
Zicând slujbaşilor acei:
„Aşa-i! Postit-am şi plângeam,
Căci ne-ncetat îmi tot spuneam:
„Poate se-ndură Dumnezeu,
De mine şi de fiul meu,
Şi poate-o să se-nzdrăvenească
Copilul şi o să trăiască.”
23 Însă-n zadar m-am chinuit,
Căci iată, pruncul a murit.
Tocmai de-aceea, mă gândesc:
„Ce rost mai are, să postesc?
Dacă postesc, cumva, apoi,
Pot să-l aduc oare-napoi?”
La el, voi merge eu – ştiu bine –
Dar el nu va veni la mine.”
24 David, apoi, şi-a mângâiat
Nevasta şi s-a-mpreunat,
Cu ea, din nou. Ea a adus
Un fiu pe lume şi i-au pus,
Drept nume, Solomon. Mereu,
Iubit a fost, de Dumnezeu,
Acel copil. Ei l-au luat
25 Şi lui Natan, apoi, l-au dat.
Natan, „Iedidia”, i-a spus
Copilului, care, tradus,
Este „Iubitul Domnului”,
Căci el era pe placul Lui.
26 Ioab, care a-mpresurat
Cetatea Raba, a intrat
În ea, gata să cucerească
Cetatea cea împărătească.
27 Atunci, la David, a trimis,
În grabă, soli, prin care-a zis:
„În contra Rabei, am luptat
Şi-acum, cetatea a picat
În mâna mea şi-a oştilor.
Astfel, cetatea apelor,
A noastră-acuma, se vădeşte.
28 Fă bine dar, şi te grăbeşte:
Strânge oştirea ce-o mai ai
Şi-apoi, în mare grabă hai,
La Raba, ca s-o cucereşti
Şi-n acest fel să dobândeşti
Tu, cinstea de cuceritor.
Nu intru eu, cu-al meu popor,
Pentru că toată cinstea vine –
În felu-acesta – peste mine,
Şi crede-mă că eu nu vreau,
Această cinste, să ţi-o iau.”
29 David, atuncea, şi-a luat
Oştirea şi s-a îndreptat
Spre Raba. El a-nvăluit-o,
Cu oastea, şi a cucerit-o.
30 De la cel care, împărat,
Era în Raba, a luat
Cununa cea împărătească.
Ea s-a vădit să cântărească –
În aur – un talant. Avea
Şi pietre scumpe prinse-n ea.
Apoi, cu ea, s-a-ncoronat
David, în Raba, împărat,
Şi-n urmă, prăzi îmbelşugate
Au fost luate, din cetate.
31 Ucişi au fost, cu mic, cu mare,
Locuitorii cei pe care,
Cetatea Raba i-a avut.
Prin ferăstraie i-a trecut,
Prin grape şi topoare care,
Din fier, fusese fiecare,
Şi-apoi cu toţi au fost luaţi
Şi în cuptoare aruncaţi.
În felu-acesta s-a făcut
Cetăţilor ce le-a avut
Poporul Amoniţilor.
David, în fruntea oştilor,
Către Ierusalim apoi,
Luat-a drumul, înapoi.