1 După ce toate s-au făcut,
Iată ce s-a mai petrecut:
David, un fiu, a căpătat,
Cari, Absalom, a fost chemat.
El, şi o fiică, mai avea.
Tamar, aceasta se numea,
Şi-n frumuseţe, ne-ntrecută,
Fusese. Ea a fost văzută
De către-Amnon – alt fiu pe care,
David în a sa casă-l are.
Amnon, pe fată, a zărit-o
Şi foarte mult a îndrăgit-o.
2 Iubirea ce i-a încolţit
În inimă, l-a chinuit
Atât de mult, încât pe dat’
El a căzut, bolnav, în pat.
Tamar, fecioară, s-a vădit,
Iar lui Amnon greu i-a venit
Ca să se-apropie, cumva,
Cu gândul de-a-ncerca ceva.
3 Un bun prieten, el avea,
Care, mereu, îl însoţea.
El era Ionadab – cel care,
Pe Şimea, drept părinte-l are,
Acela care s-a vădit
Frate cu David. Negreşit,
Omul acela a văzut
Cum că ceva s-a petrecut.
Fiind şiret, a cutezat
Ca pe Amnon să-l fi-ntrebat:
4 „Ce e cu tine? Cum o duci?
Spune-mi ce faci, de te usuci,
Din zi în zi?” Amnon îi zise,
Lui Ionadab, tot ce păţise:
„Sufăr şi plin sunt de amar,
Căci o iubesc mult, pe Tamar.
Ea este sora cea pe care,
Frate-meu, Absalon, o are.”
5 Atuncea, Ionadab i-a zis:
„Frate, trezeşte-te din vis,
Şi nu te necăji mereu,
Căci ce să faci, te învăţ eu!
Ăst lucru nu-i aşa de grav.
Du-te în pat. Te fă bolnav,
Şi-atunci când vei vedea că vine
Al tău părinte, pe la tine,
Să-i spui aşa: „Tată, aş vrea
Ca să o laşi, pe sora mea,
Să vină-ncoace, cu mâncare.
Mă chinuie-o durere mare
Şi simt, în suflet, mult amar.
Trimite-mi-o dar, pe Tamar,
Să pregătească – numai ea –
Toată mâncarea-n faţa mea.”
6 Astfel, Amnon, după-al său sfat,
S-a prefăcut bolnav, în pat.
David s-a dus la el, să-l vadă,
Căci nu ştia ce să mai creadă.
Amnon i-a zis: „Tată, aş vrea,
Să o trimiţi, pe sora mea,
Ca două turte, să-mi gătească.
Să vină să le pregătească
Aicea – chiar sub ochii mei –
Să le mănânc, din mâna ei.
Eu cred că mă voi face bine,
Dacă Tamar vine la mine.”
7 O slugă, David a trimis,
Pân’ la Tamar, prin care-a zis:
„Vreau să te duci, la frate-tău,
Pentru că el se simte rău.
Pleacă, te rog, să vezi ce are
Amnon şi-apoi, fă-i de mâncare.”
8 Tamar, îndată, a făcut
Aşa precum i s-a cerut.
Amnon era întins în pat.
Fata, făină, a luat,
A frământat-o şi-a gătit
Turte, aşa cum a dorit
Fratele ei. Le-a copt apoi
9 Într-o tigaie, şi-napoi,
S-a-ntors la el, şi i le-a dat.
Însă Amnon nici n-a gustat
Din turtele ce le-a făcut,
Ci tuturora le-a cerut
Să-l lase singur, căci voia
Ca să rămână doar cu ea.
După ce toţi l-au părăsit,
10 Către Tamar, el a vorbit:
„Adu-mi mâncarea, căci voi sta,
Să o mănânc, din mâna ta.”
Tamar, cu turtele, s-a dus
Şi în odaia lui le-a pus.
11 Atunci, Amnon a apucat-o,
De mână, şi a îndemnat-o:
„Hai soro, culcă-te cu mine!”
12 Ea zise: „Nu, căci nu e bine!
Să nu mă necinsteşti, cumva!
Nu poţi să faci aşa ceva,
În Israel! Mă rog dar ţie,
Nu fă aşa o mişelie!
13 În urmă, unde aş putea
Să merg eu, cu ruşinea mea?
Tu ai să treci drept un mişel,
Printre toţi cei din Israel.
Vorbeşte-i împăratului
Întâi, şi cere voia lui;
Căci dacă te va asculta,
Se va-nvoi să fiu a ta.”
14 Însă Amnon n-a ascultat,
Ci el, cu fata, s-a culcat.
Ea n-a vrut, dar el a silit-o
Cu forţa şi a necinstit-o.
15 Apoi, Amnon a observat,
Că dragostea i s-a schimbat
În ură. O iubise tare,
Dar – în măsură şi mai mare –
Să o urască, el ajunse.
Spre ea, se-ntoarse şi-o străpunse
Cu o privire-nverşunată,
Strigându-i: „Plecă, de îndată!”
16 Fata i-a zis: „Mă izgoneşti?
Nu căuta ca să măreşti
Răul pe care l-ai făcut!”
17 Furios însă, Amnon n-a vrut
Să o asculte, ci de-ndat’,
El, slujitorul, şi-a chemat
Şi-a poruncit: „S-o izgoneşti,
Iar uşa să o zăvoreşti
În urma ei!” Omu-a făcut
Aşa precum i s-a cerut.
18 O rochie pestriţă-avea
Tamar – în acel timp – pe ea,
Căci fetele de împărat
Straiul acela l-au purtat
În timpul fecioriei lor.
Scoasă a fost – de slujitor –
Tamar, afară, de îndată,
Iar uşa-n urmă-i, încuiată.
19 Cenuşă-n cap, şi-a presărat
Şi straiul şi l-a sfâşiat.
Ţipând, a alergat apoi,
La al său frate, înapoi.
20 Când Absalom a observat-o,
Îndată a şi întrebat-o:
„Ce este soro? Nu ţi-e bine?
S-o fi culcat Amnon, cu tine?
Nu mai ţipa aşa de rău,
Ci taci acum, că-i frate-tău!”
Ea a tăcut atunci, pe dată,
Şi a rămas, nemângâiată,
În casa lui de-a locuit.
21 Când împăratu-a auzit
Tot ceea ce s-a întâmplat
Cu fata lui, s-a mâniat
Nespus de tare, negreşit.
22 Doar Absalom nu a vorbit,
Nimica, cu fratele său.
Nu-i zise nici bine, nici rău,
De fapta ce a săvârşit-o
Când pe Tamar a necinstit-o,
Însă, de-o ură ne-mpăcată,
A fost cuprins atunci, pe dată.
23 De la această întâmplare,
S-au scurs doi ani, în goană mare,
Iar Absalom – la Bal-Haţor –
S-a dus, la tunsul oilor.
Acolo, fost-au aşteptaţi
Ca să sosească şi-ai săi fraţi
Locul acela îl găsim
Aflat chiar lângă Efraim.
24 Întâi, s-a dus la împărat
Şi-n acest fel, a cuvântat:
„Iată că plec la Bal-Haţor,
Căci este tunsul oilor.
Te rog – la mine – să pofteşti,
Cu-ai tăi slujbaşi împărăteşti.”
25 David a zis: „Nu, fiul meu,
N-o să venim, căci mult prea greu
Are să-ţi fie ţie-apoi,
Dacă o să venim şi noi.”
Mult, Absalom a stăruit,
Dar David nu s-a învoit,
Ci doar l-a binecuvântat
Şi-apoi, să plece, l-a lăsat.
26 El însă – totuşi – nu s-a dus,
Ci către împărat a spus:
„Lasă-l – de n-o să veniţi voi –
Pe frate-meu, Amnon, cu noi.”
David l-a întrebat: „Ei bine,
De ce să vină-Amnon, la tine?”
27 Dar Absalom a stăruit,
Iar împăratul s-a-nvoit
Şi pe Amnon el l-a chemat
Şi-apoi, să plece, l-a lăsat.
28 În urmă, Absalom s-a dus,
La slujitorii săi, şi-a spus:
„Luaţi cu toţii seama bine
Şi să priviţi, mereu, la mine!
Amnon – la tunsul oilor –
E aşteptat, la Bal-Haţor.
Când are să se veselească,
Iar vinul o să-l ameţească,
Eu vă voi zice-atunci: „Săriţi,
Asupra lui, şi îl loviţi!”
Grabnic atunci, veţi sări voi
Şi îl veţi omorî apoi.
Să nu vă temeţi, de nimic!
Fiţi tari, cu inimă, vă zic!”
29 Slujbaşi-aceia au făcut
Aşa precum li s-a cerut:
Când Absalom le-a poruncit,
Pe-Amnon – în grabă – l-au lovit.
Ceilalţi feciori ce i-a avut
David, atunci când au văzut
Tot ceea ce s-a întâmplat –
Speriaţi – iute-au încălecat
Pe-ai lor catâri şi au fugit.
30 Vestea, îndată, s-a lăţit
Şi astfel David a aflat
Că Absalom a cutezat
De a ucis, cu mâna lui
Pe fiii împăratului,
Şi că nici unul n-a scăpat.
31 David, atunci, şi-a sfâşiat
Straiul pe care l-a avut
Şi la pământ – jos – a căzut.
Slujbaşii cari erau cu el,
Îndată au făcut la fel.
32 Atuncea, Ionadab – cel care
Pe Şimea, drept părinte-l are –
S-a dus în faţă la-mpărat
Şi-n acest fel a cuvântat:
„Să nu crezi că toţi ai tăi fii
Au fost ucişi. Voiesc să ştii
Că l-au ucis doar pe Amnon.
Restul nu e decât un zvon.
Află că Absalom a vrut –
Lucrul acest – de la-nceput.
Şi astfel el a urmărit
Să-l pedepsească – negreşit –
Pe-Amnon, pentru că a răpit-o,
Pe sora lui, şi-a necinstit-o.
33 Să nu crezi dar, că ţi-au pierit
Toţi fii. Cel ce a murit
Este Amnon. Deci nu-ţi mai face
Inimă rea, ci fii pe pace!”
34 De teamă, Absalom – pătruns –
A alergat şi s-a ascuns.
Tânărul care, aşezat,
A fost de strajă, s-a uitat
În depărtare şi-a văzut
O ceată care-a apărut
Pe drumul dinapoia lui,
De către poala muntelui.
35 Atuncea, Ionadab s-a dus,
La împărat şi-astfel, i-a spus:
„Iată că vin fiii pe care
Al nostru împărat îi are!
Iată că s-a adeverit
Ceea ce eu ţi-am prevestit.”
36 Abia sfârăise vorba, când
În sală, au intrat, plângând,
Toţi fiii împăratului.
David şi slujitorii lui –
Văzându-i pe tineri-acei –
Au început de-au plâns şi ei.
37 Speriat dar, Absalom fugise
Şi la Talmai se-adăpostise.
Talmai era acela care,
Pe Amihur, părinte-l are;
Peste Gheşur, înscăunat,
Era Talmai, ca împărat.
David, feciorul, şi-a jelit,
Zile întregi – necontenit –
38 Iar Absalom a petrecut –
În al Gheşurului ţinut –
Treia ani de zile, speriat rău,
De furia tatălui său.
39 David, apoi, s-a liniştit
Şi-atunci nu l-a mai urmărit.
Pe Absalom, el l-a lăsat,
Căci s-a simţit mai mângâiat.