1 Fiul Ţeruei – cel numit
Ioab – atunci a bănuit
Precum că împăratului
Îi este dor, de fiul lui.
2 El, o femeie, cunoştea,
Cari iscusită se vădea.
Astfel, îndată, a trimis,
Soli la Tecoua şi i-a zis:
„Fă-te că eşti nemângâiată
Şi-apoi, să plângi dar, îmbrăcată
Cu-acele straie ale tale
Cari folosite-s pentru jale.
De-asemenea, te mai îndemn,
Să nu te ungi cu untdelemn.
Să fii ca o femeie care,
Cuprinsă e, de întristare
Şi-şi plânge-un mort, de multă vreme.
Să faci cum spun şi nu te teme!
3 Te duci, în urmă, la-mpărat
Şi-i spui ce te voi fi-nvăţat.”
Apoi, Ioab i-a poruncit
În ce fel trebuie vorbit,
În faţa împăratului.
4 Femeia – după vorba lui –
De la Tecoua, a plecat,
Ca să îl vadă pe-mpărat.
Până la David a pătruns,
Iar când în faţă-i a ajuns,
Pân’ la pământ s-a închinat
Şi-n acest fel, a cuvântat:
„Îndură-te, prea luminate,
Şi izbăveşte-mă-mpărate!”
5 David a zis: „Dar ce-ai păţit?”
„Iată, bărbatul mi-a murit
Şi-s văduvă!” – răspunse ea.
6 Doi fii aveam, la casa mea,
Dar într-o zi, ei s-au certat
Şi-apoi, spre câmp s-au îndreptat,
Împinşii fiind, de cruda soartă.
Nu era nimeni să-i despartă,
Iar astfel, unul l-a lovit,
Pe altul, care-a şi murit.
7 Familia mi s-a ridicat,
În contra mea, şi a strigat:
„Scoate-l afar’, pe fiul tău,
Căci l-a ucis pe frate-său!
Scoate-l degrabă, cum ţi-am zis,
Căci trebuie a fi ucis,
Pentru păcatul săvârşit!
Îl vom ucide, negreşit,
Chiar dacă e moştenitor!”
Ce fac eu, împotriva lor?
Cu ei, cum pot eu a mă pune?
Căci ei şi-acest ultim tăciune
Ce mi-a rămas, să-l stingă-ar vrea,
Iar al meu soţ ar rămânea
Fără urmaşi, pe-acest pământ.
De-aceea, disperată, sânt.”
8 David a zis: „Acum, mă lasă.
Întoarce-te la a ta casă,
Căci am să fac, ce e mai bine –
În cazu-acesta – pentru tine.”
9 În urmă, către împărat,
Femeia a mai cuvântat:
„Voiesc să cadă-asupra mea,
Pedeapsa şi – de-asemenea –
Asupra casei cea pe care
Al meu părinte, azi, o are.
Aceste vorbe, le-am rostit,
Spre-a nu avea de suferit
Nici al tău scaun de domnie,
Nici tu, nici a ta-mpărăţie.”
10 David a zis: „De cineva
Rosteşte-n contra ta, ceva,
La mine să-l aduci îndată,
Şi-n pace ai să fii lăsată.”
11 Ea a mai spus: „O, domnul meu,
Să-ţi aminteşti, de Dumnezeu,
Spre-a nu veni – cu dreptul lui –
Răzbunătorul sângelui,
Prăpădul ca să îl mărească
Şi, pe-al meu, fiu să-l nimicească!”
David răspunse: „Îţi spun eu –
Viu este Domnul Dumnezeu –
Că nici un rău, nu îi va face,
Fiului tău. Deci, fii pe pace!
Un fir de păr – îţi mai spun iar –
Nu îi va fi clintit, măcar!”
12 Femeia zise: „Luminate
Şi prea mărite împărate,
Te rog, mă iartă, că-ndrăznesc,
Încă o vorbă să rostesc.”
„Vorbeşte dar!” – a poruncit
David, iar ea a glăsuit:
13 „De ce oare, gândeşti mereu
Astfel, de al lui Dumnezeu
Popor şi crezi că niciodată
Nu iese din porunca dată
De către al său împărat,
Când însuţi tu eşti vinovat,
Că nu l-ai chemat înapoi,
Pe cel gonit? Acuma, noi
14 Va trebui ca să murim
Şi-asemeni apelor să fim
Care sunt pe pământ vărsate
Şi nu se-adună, împărate.
Ascultă dar, de sfatul meu:
Află că Domnul Dumnezeu
Nu caută, viaţa, s-o ia,
Ci mai degrabă, Domnul vrea
Ca omul care a fugit
Să nu rămână izgonit,
Din faţa Lui. De-am cutezat
15 Să vin acum, la împărat
Şi să vorbesc în acest fel,
Este că vreau să afle el,
Precum că m-a înspăimântat
Poporul, când l-am ascultat.
Am zis atunci, poporului:
„Voi merge şi-mpăratului,
Am să-i vorbesc. Poate că el
Se va milostivi astfel,
Şi poate va găsi cu cale,
S-asculte vorba roabei sale.
16 Merg dar, şi-n faţa lui voi sta,
Căci poate, mă va asculta
Şi poate că atuncea, eu –
Precum şi-acest copil al meu –
Vom fi scăpaţi de-aceia care
Au căutat, cu-nverşunare –
Necontenit – să ne lovească,
Voind ca să ne nimicească,
Din moştenirea Domnului,
Din mijlocul poporului.”
17 Apoi, am mai adăugat:
„Cuvântul spus de împărat,
Are să-mi dăruie odihnă
Şi astfel, eu voi avea tihnă.
Căci împăratul – gândesc eu –
E înger al lui Dumnezeu,
Gata s-asculte, cu răbdare
Şi-atenţie, pe fiecare,
Când va vorbi de lucruri bune
Sau când, de rele, îi va spune.”
18 David a zis: „Să nu-mi ascunzi
Nimic, ci vreau ca să răspunzi –
Cinstit – la ceea ce-ntreb eu!”
„Ascult! Vorbească domnul meu,
Căci voi răspunde dup-aceea!” –
L-a îndemnat, atunci, femeia.
19 David i-a pus o întrebare:
„Cu tine, nu se află – oare –
Şi mâna lui Ioab, cumva?”
Ea a răspuns: „Să-ţi spun ceva:
Află că în a mea poveste,
Nici o abatere nu este –
La dreapta sau la stânga ta –
Din tot ce-a spus măria-ta.
Ioab, mie, mi-a poruncit
Să-ţi spun tot ce-am mărturisit.
20 Ioab făcut-a o-ncercare,
Să dea o altă-nfăţişatre
Acestui lucru, pe cari eu
L-am arătat, domnului meu.
Dar ştiu că împăratul are,
Înţelepciune foarte mare,
Fiind asemenea – mereu –
Cu îngerul lui Dumnezeu,
Căci ştie toate câte sânt
Şi se petrec pe-acest pământ.”
21 În urmă, marele-mpărat,
Către Ioab a cuvântat:
„Află că vreau să împlinesc
Lucrul acesta, dar voiesc
Să mergi chiar tu ca, înapoi,
Să-l iei pe Absalom apoi.”
22 Când vorbele i-a auzit,
Ioab, îndată, s-a zvârlit,
Jos – la pământ – şi s-a-nchinat
Şi-apoi l-a binecuvântat:
„Astăzi, cunoaşte robul tău,
Precum că la-mpăratul său,
El – trecere – a căpătat,
Căci bine văd că ai lucrat
Întocmai, după sfatul meu
Şi după cum gândit-am eu.”
23 Ioab – în urmă – a plecat
Pân’ la Gheşur, căci l-a cătat
Pa Absalom, să-l ia cu el
Şi la Ierusalim, astfel,
Aceştia s-au înapoiat,
Cu gând să intre la-mpărat.
24 Dar împăratu-a poruncit:
„Voiesc să meargă – negreşit –
La casa lui! În ea să şeadă,
Căci nu vreau, faţa, să mi-o vadă!”,
Iar Absalom – precum i-a spus –
Spre casa lui, apoi, s-a dus,
Fără ca el să fi intrat
Şi să îl vadă pe-mpărat.
25 Nu era om, în Israel –
În frumuseţe – ca şi el.
Îi merse vestea, împrejur,
Căci nu avea nici un cusur –
Din tălpi, în vârful capului –
Cari să se vadă-n trupul lui.
26 Părul îi era foarte greu,
Şi-n fiecare an, mereu,
El şi-l tundea, iar cântărit,
Părul acesta s-a vădit
Că două sute sicli-avea.
Măsura ce se folosea
Fusese siclul cel pe care
Curtea-mpăratului îl are.
27 Lui Absalom, i s-au născut
Trei fii; şi-o fiică, a avut,
Care, Tamar, era numită.
Fata era deosebită,
Fiind de-o frumuseţe mare.
28 Doi ani s-au scurs, vreme în care
El, doar la casa lui, a stat,
Fără să-l vadă pe-mpărat.
29 Şi nici Ioab nu a venit
Să-l vadă, cum şi-ar fi dorit.
De două ori, el l-a chemat,
Să îl trimită la-mpărat,
Însă Ioab tot n-a venit.
30 Atuncea, el le-a poruncit
Slujbaşilor ce îi avea,
Să meargă, foc, ca să îi dea,
Ogorului cu orz, pe care,
Ioab în stăpânire-l are.
„Ia-ţi oamenii şi-apoi plecaţi
Degrabă, foc, ca să îi daţi!” –
Zise-Absalom. Ei au făcut
Întocmai precum le-a cerut.
31 Atunci Ioab – înfuriat –
La Absalom a alergat
Şi-i spuse: „Ce ţi-am făcut eu,
De ai dat foc, orzului meu?”
32 Îndată, Absalom i-a zis:
„Iată că oameni ţi-am trimis,
Prin cari, la mine, te-am chemat,
Să-ţi spun să mergi la împărat.
Te-ntreb acuma: ce rost are
Că din Gheşur venit-am oare?
Eu m-am gândit că, pentru mine,
Acolo ar fi fost mai bine.
De ce m-oi fi întors acasă,
Când împăratului nu-i pasă?
Doresc acuma – imediat –
Ca să îl văd, pe împărat!
Dacă găseşte-n a mea fire,
Ascunsă vreo nelegiuire,
Nu vreau să mai trăiesc sub soare,
Ci liber e, să mă omoare!”
33 Ioab, la împărat, s-a dus
Şi toate-acestea i le-a spus,
Iar Absalom – de împărat –
La curtea sa, a fost chemat.
Când la palat el a venit,
Jos – la pământ – s-a prăbuşit
Şi-n faţa lui s-a închinat;
David, apoi, l-a sărutat.