1 Trecu o vreme, după care,
Iată că mai mulţi cai şi care,
Îşi strânse Absalom. Avea
Cincizeci de inşi, de-asemenea,
Care, mereu, îl însoţeau,
Căci înainte-i, alergau.
2 În fiecare zi, în zori,
Mergea cu ai săi slujitori
Şi se-aşeza pe drumul care
Intra-n cetate – la intrare –
Chiar lângă poartă. El vorbea
Cu toată lumea ce voia
Ca să ajungă la palat,
La judecată, la-mpărat.
Pe toţi cei care au venit,
El i-a chemat şi le-a vorbit:
„Din ce cetate eşti?” – zicea,
Iar după ce omu-i spunea:
„Sunt din cutare seminţie,
Pe care, domnul meu o ştie
Că este a lui Israel”,
3 Continua în acest fel:
„Pricina ta-i dreaptă şi bună.
Oricine poate ca să spună
Lucrul acesta – ştiu prea bine –
Însă ascultă-mă pe mine:
Degeaba mergi la împărat,
Căci nu vei fi tu, ascultat.
4 Dacă aş fi judecător,
În ţară, pentru-al meu popor,
Atuncea ar putea – la mine –
Să vină, oricând, orişicine,
Ca pricinile să-mi arate,
Căci eu aş şti să fac dreptate.”
5 De câte ori se-apropia
Un om, de el, care dorea
Să se închine-n faţa lui,
Îi dădea mâna omului,
Cu-atenţie îl asculta
Şi-apoi, în urmă-l săruta.
6 În felu-acesta, s-a purtat
Cu toţi cei care, la-mpărat,
S-au dus cu pricini, vrând să cate
O judecată, cu dreptate.
Pe mulţi oameni din Israel,
I-a câştigat în acest fel.
7 Când patruzeci de ani s-au scurs
(Sau patru), Absalom s-a dus
Până la David – la palat –
Şi-n acest fel, a cuvântat.
„Te rog, să-mi dai îngăduinţă
Să împlinesc o juruinţă,
Pe care am făcut-o eu,
Faţă de Domnul Dumnezeu.
Mă lasă dar, ca să mă duc,
Către Hebron să o apuc.
8 Când la Gheşur eu locuiam –
Pe când în Siria eram,
În vremurile de-nceput –
O juruinţă am făcut,
În faţa Domnului şi-am spus:
„Dacă-napoi voi fi adus –
Deci la Ierusalim – mereu,
Cinste-I voi da, lui Dumnezeu.”
9 David i-a zis: „Du-te în pace
Şi fă aşa precum îţi place”,
Iar Absalom s-a ridicat
Şi spre Hebron s-a îndreptat.
10 Iscoade-apoi, trimis-a el,
Către întregul Israel,
Zicând: „Atunci când auziţi
Sunetul trâmbiţei, să ştiţi
Că Absalom s-a înălţat
Şi la Hebron e împărat!”
11 Oamenii care-l însoţiră –
Cari din Ierusalim porniră –
În număr mic se dovedeau,
Căci două sute doar, erau.
Ei nici măcar nu au ştiut
Că o greşeală au făcut
Când pe-Absalom l-au însoţit.
12 El multe jertfe-a pregătit,
Din animalele-adunate.
Apoi, l-a Ghilo, în cetate –
Să-l cheme pe Ahitofel –
Trimise soli. Omul acel
Sfetnic era, printre cei care,
David, în slujba sa, îi are.
Întreaga uneltire-ndat’
Mare putere-a căpătat,
Căci tot mai mult popor mergea,
La Absalom, şi-l sprijinea.
13 Atuncea, cineva s-a dus,
Până la David şi i-a spus:
„Inima neamului pe care
Poporul Israel îl are,
Spre Absalom e îndreptată.”
14 David şi-a adunat, pe dată,
Slujbaşii, şi a glăsuit:
„Vreau să vă spun că, negreşit,
Va trebui ca să fugim
De Absalom. Să ne grăbim
Căci nu va-ntârzia apoi,
Ca să arunce, peste noi,
Nenorocirea, dragii mei.
Prin ascuţişul sabiei,
Va trece el, cetatea toată
Şi nimenea nu o să poată
Să-i stea-mpotrivă. Să-ncercăm,
În mare grabă, să plecăm!”
15 Slujbaşii cei împărăteşti
Răspunseră: „Cum porunceşti,
Aşa vom face, căci dorim –
Pe împărat – să-l însoţim.”
16 Atuncea, David a ieşit –
Cu toţi ai lui – şi a fugit.
Lăsase zece ţiitoare –
De pază-n casă – la plecare.
17 Când împăratul a plecat,
De mult popor a fost urmat.
De-ntreg alaiul însoţit,
O dată, el s-a mai oprit –
Pe drum – la cea din urmă casă,
Mai înainte ca să iasă
Pe porţile cetăţii lui.
18 Slujbaşii împăratului –
Din neamul Cheretiţilor,
Din cel al Peletiţilor,
Precum şi cei veniţi din Gat –
De-ndată s-au alăturat
Şi-n faţa lui, toţi au trecut.
19 Când împăratul i-a văzut,
În felu-acesta a vorbit,
Către Iutai, din Gat venit:
„De ce mai vii şi tu, cu noi?
Mai bine-ntoarce-te-napoi,
Să stai cu noul împărat
Căci eşti străin şi-ai fost luat
Din ţara ta. Ar fi mai bine.
De ce să vii şi tu, cu mine?
20 Abia de ieri, sosit, tu ieşti.
De ce vrei ca să rătăceşti
Cu noi, când nici eu, îţi spun drept,
Nu ştiu spre ce loc să mă-ndrept.
Domnul, voiesc, să îţi arate,
Credincioşie, bunătate
Şi să te-ajute, tot mereu!”
21 „Viu este Domnul Dumnezeu”–
Zise Iutai – „şi tu-mpărate,
Că am să te urmez, în toate.
Oriundea ai să te găseşti –
Fie că mori sau că trăieşti –
Acolo am să fiu şi eu,
Căci vreau să stau cu domnul meu.”
22 David a zis, către Iutai:
„Treci înainte, ca să stai
Cu ceilalţi oameni.” El s-a dus –
Cu-ai să-i copii – şi-apoi s-a pus
Cu cei care-au venit din Gat,
Să-l însoţească pe-mpărat.
23 Întreg poporul, din ţinut,
A plâns, atunci când a văzut
Că împăratul său trecea,
Cu-alaiul care-l însoţea.
De apele Chedronului,
Trecut-a David, cu ai lui,
Şi a pornit pe drumul care,
Către pustiu, se pierde-n zare.
24 Ţadoc mai fost-a în convoi,
Iar după el mergeau apoi –
Aliniaţi – Leviţii lui,
Purtând chivotul Domnului.
Ei s-au oprit şi-au aşezat
Chivotul, jos, şi-au aşteptat
Să vină-Abiatar apoi,
Căci el rămase mai ‘napoi,
În timp ce ultimii – din spate –
Ieşeau pe poartă, din cetate.
25 David, către Ţadoc, a spus:
„Chivotul, vreau să fie dus
Iar, în cetate, înapoi.
Dacă voi căpăta, apoi,
Trecere-n faţa Domnului,
Voiesc să văd, chivotul Lui,
La locul său, unde a stat
Cât, în cetate, m-am aflat.
Dacă se-ndură Dumnezeu,
Aici mă voi întoarce eu.
26 Dar dacă El nu mă va ţine –
Căci nu-I va mai plăcea de mine –
Să facă cu a mea fiinţă,
Ce va găsi de cuviinţă.”
27 Apoi, pe preotul Ţadoc,
El l-a privit şi-a zis: „La loc,
Duceţi chivotul Domnului.
Mă înţelegi? La locul lui,
Trebuie iar, să-l aşezaţi
Şi în cetate-apoi să staţi.
Pe Ahimaţ – iată-l că vine –
Pe fiul tău, să-l iei cu tine.
Pe fiul lui Abiatar –
Pe Ionatan – să-l mai iei dar.
Ia-l şi pe-Abiatar apoi,
Şi toţi veţi merge înapoi,
Către cetate. Du-te-n pace,
Căci eu – acuma – n-am ce face.
28 Eu mă îndrept către pustie
Şi-acolo, am s-aştept să-mi vie
Ştiri din cetate, de la voi.”
29 Ţadoc şi-Abiatar, apoi,
Către Ierusalim au dus
Chivotul şi la loc l-au pus;
Ei au rămas, în acest fel,
Acolo-alăturea de el.
30 David şi-ntregul său popor,
Urcă dealul Măslinilor.
Cât timp, pe deal, ei au urcat,
David a plâns neîncetat,
Mergând desculţ şi necăjit,
Ţinându-şi capul învelit.
Oamenii săi, când l-au văzut,
Să plângă-ndată-au început
Şi capul şi-au acoperit.
31 Apoi, la David, au venit
Şi i-au vorbit, în acest fel:
„Iată că şi Ahitofel,
Pe Absalom, l-a căutat
Şi lui i s-a alăturat;
Este cu cei care-i slujesc
Şi cari, în contră-ţi, uneltesc.”
David, atunci, a cuvântat:
„Doamne, te rog ca sfatul dat
De-Ahitofel, să-l nimiceşti!
Izbândă, să nu-i dăruieşti!”
32 Apoi, pe culme, a urcat
Şi Domnului I s-a-nchinat.
Huşai – cel care e Archit –
Grabnic, în faţă, i-a ieşit
Având ţărână presărată
Pe cap şi haina sfâşiată.
33 David i-a zis: „De mă-nsoţeşti,
Povară ai să te vădeşti.
34 Dacă rămâi, va fi mai bine,
Căci nimici-vei – pentru mine –
Necontenit, sfatul pe care,
Ahitofel, de dat, îl are.
Întoarce-te dar, înapoi,
Şi mergi la Absalom apoi.
Când va veni el, în cetate,
Să îi spui astfel: „Împărate,
Eu l-am slujit pe tatăl tău,
Pentru că fost-am robul său.
Acum, să-ţi cer, eu îndrăznesc,
Rob să mă iei, să îţi slujesc.”
35 Ţadoc şi-Abiatar – ştii bine –
Vor fi acolo, lângă tine.
Tot ce auzi, la împărat,
Lor să le-mpărtăşeşti, de-ndat’.
36 Acolo sunt şi fiii lor,
Adică ai preoţilor:
E Ionatan – acela care
Pe-Abiatar părinte-l are –
Şi Ahimaţ, cel cari, drept tată,
Îl are pe Ţadoc. Deci iată,
Nu vei fi singur în cetate,
Iar toate veştile aflate,
În casa împăratului,
Va trebui, lor, să le spui,
Căci ei o cale-au să găsească
Apoi, să mi le-mpărtăşească.”
37 Huşai l-a ascultat şi-apoi,
A luat drumul, înapoi,
Iar Absalom – pe înserate –
Pătrunse şi el, în cetate.