1 David şi tot poporul lui
Trecură creasta muntelui,
Când iată că s-a pomenit
Cu Ţiba, omul ce-a slujit
La al lui Saul fiu, cel care,
Mefiboşet, drept nume, are.
Cu sine, doi măgari luase,
Pe care hrană încărcase.
Pâini a adus – vreo două sute –
Iar turte cu stafide-umplute
O sută-au fost. A mai adus
Roade de vară şi-a mai pus
Şi un burduf, cu vin, umplut.
2 David, atunci când l-a văzut,
L-a întrebat: „Ce e cu tine?
Ce vânt te-aduce, pe la mine?”
Ţiba răspunse: „Iată, eu
Adus-am, pentru domnul meu,
Aceşti măgari. Buni au să fie
Să-i foloseşti la călărie.
Pentru cei tineri, am adus
Pâine şi roade. Am mai pus
Şi un burduf de vin, s-aveţi
Vin, în pustie, ca să beţi.”
3 „Unde e fiul cel pe care,
Ştiu că stăpânul tău îl are?” –
David, în urmă, a-ntrebat.
„E la Ierusalim aflat” –
Ţiba a zis – „pentru că el
A glăsuit, în acest fel:
„Iată că vremea a sosit,
În care, cred că în sfârşit,
Israeliţii au să-mi dea
Împărăţia ce-o avea
Al meu părinte, în trecut,
După cum bine e ştiut.”
4 David a zis, când a sfârşit:
„Tot ceea ce a dobândit
Mefiboşet, găsesc cu cale –
De-acum – să fie ale tale.”
Ţiba răspunse-ndată: „Eu
Mă-nchin la împăratul meu
Şi-atât îţi cer, măria-ta:
Dă-mi trecere-naintea ta!”
5 Plecând de la Ierusalim,
David s-a dus la Bahurim.
Un om, acolo, a-ntâlnit,
Care, Şimei, era numit.
De neam, din Saul, pogora,
Iar tatăl său, Ghera, era.
Omul acel l-a blestemat,
Pe David, şi a aruncat
6 Cu pietre-apoi, asupra lui,
Precum şi-a oamenilor lui
Care, la drum, îl însoţeau.
Oştenii care îl păzeau,
Pe David, nemişcaţi, au stat,
În juru-i şi l-au apărat.
7 Şimei striga, în urma lui:
„Du-te om rău, al sângelui!
8 Domnul, acuma, va lăsa
Asupra ta, pedeapsa Sa,
Pentru tot sângele vărsat,
De la acei cari s-au aflat
În a lui Saul casă. Iată
Că te-a chemat la judecată,
Căci tu – lui Saul – i-ai luat
Scaunul său de împărat,
Dar Dumnezeu ia de la tine,
Împărăţia – vezi prea bine –
Şi o va da fiului tău –
Lui Absalom – căci tu eşti rău,
Fiind un om al sângelui!
Împărăţia e a lui,
Iar tu eşti un nenorocit,
Pribeag mereu şi prigonit!”
9 Fiul Ţeruiei – Abişai –
A zis: „Mă lasă să îi tai
Capul, îndată! Cum cutează,
Cu limba lui, de-nveninează
Pe domnul meu, pe împărat?
De-un câine mort, te laşi muşcat?”
10 Dar, David s-a împotrivit
Şi-n acest fel a glăsuit:
„Fii ai Ţeruei, ce-aveţi iar,
Cu mine? Ce pot zice dar?
Aud şi eu că omu-acel
Mă blestemă. Poate că el,
De către Domnul a fost pus,
Să facă astfel, şi i-a spus:
„Iată că David e pe drum:
Du-te şi blestemă-l acum!”
Dacă aşa s-a întâmplat,
De cine credeţi că-ntrebat,
Poate a fi omul acel,
„De ce te porţi în acest fel?”?”
11 Apoi, le zise şi celor
Care erau în jurul lor:
„Cel cari, din mine, s-a-ntrupat
Caută-acuma-nverşunat,
Viaţa, să-mi ia. Duşman sunt eu,
Pentru acest fecior al meu.
Cu-atât mai mult sunt duşmănit,
De omu-acesta, Beniamit.
Lăsaţi-l dar, cu toţi, în pace,
Pentru că poate că el face
Doar ceea ce i-a poruncit
Domnul să facă, negreşit.
12 Poate că la necazul meu,
O să privească Dumnezeu,
Şi se va îndura de mine,
Încât are să-mi facă bine,
Chiar dacă blestemat mereu,
De acest om, astăzi, sunt eu.”
13 Cu toţi, în pace, l-au lăsat
Şi mai departe au plecat,
Urcând pe coasta muntelui.
În dreptul împăratului,
Mergea Şimei, tot blestemând,
Spre el, cu pietre, aruncând
Şi ridicând, în jurul lui,
Praful din firul drumului.
14 David şi-ai săi, într-un sfârşit,
La Aiefim au poposit.
Acolo, ei găsit-au tihnă
Şi s-au oprit, pentru odihnă.
15 După ce David a plecat
În grabă, Absalom – urmat
De cei ce-au fost de partea lui –
În a Ierusalimului
Cetate, a intrat. Cu el
Fusese şi Ahitofel.
16 La Absalom, iute-a venit
Huşai – cel care e Archit –
Şi plin de râvnă a strigat:
„Trăiască noul împărat!”
Huşai e prietenul pe care,
David, apropiat, îl are.
17 Când Absalom l-a auzit,
În acest fel a glăsuit:
„Poate fi oare-adevărat?
Pe-al tău prieten, l-ai uitat?
Mult ai ţinut la el – văd bine –
Încât acuma, vii la mine!
De ce nu ai plecat, cu el?”
18 Huşai răspunse-n acest fel:
„Iată că eu am înţeles
Că tu, de Domnul, eşti ales,
Precum şi de acest popor.
Voiesc să mă alătur lor.
De-aceea am venit la tine.
Primeşte-mă dar, şi pe mine!
19 De altfel, cui să îi slujesc
Şi unde să m-adăpostesc?
Să nu vin oare-acuma eu,
La fiul prietenului meu?
Te voi sluji, de-acuma – iată –
Cum l-am slujit, pe al tău tată.”
20 În urmă, Absalom, la el,
Ceru să vină-Ahitofel,
Iar când acesta a venit,
În felu-acesta i-a vorbit:
„Să mergeţi dar, ca să vorbiţi,
Căci vreau ca să mă sfătuiţi
Ce trebuie să fac apoi.”
21 Când se întoarse înapoi,
Ahitofel l-a sfătuit:
„Eu cred că este potrivit,
Să intri-acum, în casa-n care
Se află-acele ţiitoare,
Pe cari, de pază le-a lăsat
David, atunci când a plecat.
Du-te la ele şi să ştii
Că vei ajunge ca să fii
Urât, de tatăl tău. Astfel,
Va şti întregul Israel
Că eşti urât de al tău tată,
Şi se vor întări, de-ndată,
Braţele celor ce-ţi slujesc.
Aşa să faci, te sfătuiesc!”
22 Un cort, slujbaşi-au ridicat,
Pe care ei l-au aşezat,
Pe-acoperiş. În el avea,
Chiar Absalom, apoi, să stea,
Dar mai întâi – cum i s-a spus –
La ţiitoare, el s-a dus.
Tot Israelul a văzut
Lucrul pe care l-a făcut.
23 Sfatul, pe care i l-a dat
Ahitofel, s-a arătat
A fi puternic – negreşit –
De parcă ar fi fost primit
Chiar de la Domnul Dumnezeu.
La fel s-a întâmplat, mereu,
Cu sfaturile ce-au fost date,
De-Ahitofel, lui David. Toate
Erau privite, ne-ncetat,
De parcă Dumnezeu le-a dat.