17
La Absalom, Ahitofel
S-a dus şi-a glăsuit astfel:
„Dintre ai lui Israel fii,
Trebuie, doisprezece mii,
Ca să aleg. Cu ei, voiesc –
Pe David – să îl urmăresc.
În astă noapte – chiar acum –
Va trebui să plec, la drum.
Îngăduieşte-mi împărate,
Să plec, căci vreau, pe ne-aşteptate,
Să îl lovesc. El – negreşit –
Acuma este obosit,
Iar braţele îi sunt trudite.
Am să-l ajung pe nesimţite,
Iar cei ce sunt cu el aflaţi,
Atuncea vor fugi, speriaţi.
Astfel, eu cred că reuşesc,
Pe împărat doar, să-l lovesc.
Pe cei ce sunt cu el, apoi,
Îi voi aduce înapoi.
Nimic, când nu îi va mai ţine,
Te vor sluji cu toţi pe tine;
Căci moartea omului pe care
Îl urmăreşti cu-nverşunare,
Să se întoarcă, îi va face,
Şi va avea poporul pace.”
Aste cuvinte i-au plăcut
Lui Absalom, şi a văzut
Că vârstnicii din Israel
Gândiseră-n acelaşi fel.
Dar Absalom a cuvântat:
„Huşai – Architul – imediat
Să vină-ncoace, căci ţin mult,
Părerea lui, să o ascult!”
Huşai, îndată, a venit,
Iar Absalom i-a povestit
Ceea ce-a zis Ahitofel.
„Să fac precum mă-ndeamnă el?”–
L-a întrebat, când a sfârşit.
Huşai a spus: „Nu-i potrivit
Sfatul pe care ţi l-a dat.
Tu îl cunoşti, pe împărat
Şi-asemenea, pe-al său popor.
Le ştii dar, vitejia lor.
Mai ştii că sunt înfuriaţi,
Încât pot fi asemănaţi
Cu o ursoaică – precum ştiţi –
Ai cărei pui au fost răpiţi.
Cât despre-al tău părinte-apoi,
Ştii că e omul de război
Şi n-o să stea-ntre slujitori,
Ca să aştepte-ai zilei zori.
Cred că-n vreo groapă, s-a pitit,
Sau poate, într-un loc ferit,
Iar dacă, de la început,
Oameni de-ai noşti’ vor fi căzut
Loviţi de săbiile lor,
O să se spună în popor:
„Iată că oamenii avuţi,
De Absalom, au fost bătuţi!”
10 Atunci, cel mai viteaz – cel care
Chiar inimă de leu, de are –
Înspăimântat are să fie,
Pentru că Israelul ştie
Cât de viteaz e tatăl tău
Şi cei care-s în jurul său.
11 De-aceea-ţi spun să faci altfel:
Strânge întregul Israel –
De la Beer-Şeba începând,
La Dan în urmă ajungând –
Şi-abia când vei sfârşi, apoi,
Du-te tu însuţi, la război.
Oamenii tăi, în largul zării,
Vor fi precum nisipul mării.
12 Apoi – pe David – de-l aflăm,
Asupra lui o să picăm –
Cu toţi cei care cu noi sânt –
Cum cade roua, pe pământ.
David şi cei ce sunt cu el
Nu vor putea scăpa, astfel.
13 De va fugi în vreo cetate,
Întreg poporul o să-l cate.
Cu funii, au să înfăşoare
Cetatea şi-au să o doboare,
Căci furia poporului,
În apele pârâului,
O va zvârli, din faţa ta.
Piatră pe piatră nu va sta
Şi vei vedea precum că n-are
David – atunci – nici o scăpare.”
14 Când a sfârşit sfătuitorul,
Şi Absalom – şi tot poporul –
Au zis: „Mai bine a vorbit
Huşai – cel care e Archit –
Decât vorbise-Ahitofel.
Mai bun e sfatul dat de el.”
Ei, niciodată, n-au ştiut
Că Domnu-i Cel ce i-a făcut
Să hotărască-n aşa fel,
Iar sfatul lui Ahitofel
Să poată fi nesocotit.
Domnul, cu cale, a găsit
Ca pe-Absalom – şi-a lui oştire –
Să-i ducă spre nenorocire.
15 Abiatar şi cu Ţadoc
Nu se aflau, în acel loc.
Huşai, apoi – grabnic – s-a dus
La preoţi şi, aşa, le-a spus:
„Ahitofel l-a sfătuit,
Pe Absalom, dar am venit,
Îndată, eu şi am schimbat
Sfatul pe care i l-a dat.
16 Lui David, voi să-i daţi de ştire
Despre această uneltire.
Să-i spuneţi dar: „Ia seama bine:
Nu sta-n câmpii, când noaptea vine,
Ci spre pustie s-o apuci.
Cât mai departe să te duci,
Să nu puteţi a fi loviţi
Cu toţi-apoi, şi să pieriţi.”
17 Aşa precum fusese-n plan,
Şi Ahimaţ şi Ionatan,
Lângă fântâna Roguel
Şedeau ascunşi. În locu-acel,
O slujnică, la ei, venea
Şi veşti – mereu – le aducea,
Iar ei – în urmă – alergau
La David şi îl înştiinţau
De toate câte le-au aflat.
Ei – în cetate – n-au intrat,
Căci se temeau ca, nu cumva,
Să îi zărească cineva.
18 Dar într-o zi, i-a observat
Un tânăr, care-a alergat
La Absalom, spunând apoi,
Că îi văzuse pe cei doi.
Bărbaţii, însă, au fugit,
La Bahurim şi s-au pitit
Într-o fântână-adânc săpată,
În curtea unui om, aflată.
19 Femeia omului s-a dus
Şi o învelitoare-a pus,
Peste fântână, de îndat’,
Şi uruială-a-mprăştiat
Asupra ei, căci s-a gândit
Că n-o să dea de bănuit.
20 Când Absalom, slugi, a trimis
La casa omului şi-au zis
„Unde se află-ascunşi cei doi?”,
Femeia le-a răspuns apoi:
„Şi Ahimaţ şi Ionatan –
Aşa precum aveau în plan –
Peste pârâu eu i-am văzut,
Că-n mare grabă au trecut.”
Slugile-atunci i-au căutat
Şi pentru că nu i-au aflat,
Au zis apoi: „Nu îi găsim.
Să mergem la Ierusalim.”
21 După plecarea lor, cei doi
Ieşiră din fântână-apoi
Şi-n grabă mare au plecat
La David, de l-au înştiinţat:
„Acuma chiar, sculaţi-vă
Şi peste râu grăbiţi-vă
Să treceţi, căci Ahitofel
A plănuit în aşa fel,
Încât o cursă să vă-ntindă,
Sperând că poate să vă prindă!”
22 David, atuncea, a făcut
Aşa precum i s-a cerut,
Trecând Iordanul, de îndată –
Urmat fiind de a lui ceată –
Încât când zorii s-au ivit,
Erau cu toţi, la loc ferit.
23 Ahitofel – când a aflat
Că sfatul nu i-a fost urmat –
Pe-al său măgar, şeaua a pus
Şi spre cetatea lui s-a dus.
În rânduială şi-a lăsat
Casa şi-apoi s-a spânzurat.
Cei care l-au găsit, l-au dus
Şi-ntr-un mormânt, apoi, l-au pus.
Locul în cari l-au îngropat
Era, de tatăl său lăsat.
24 David şi-ai lui, grăbiţi, porniră
Şi la Mahanaim sosiră,
În timp ce Absalom trecea –
Cu ceata ce îl însoţea –
De apele Iordanului.
25 În fruntea oamenilor lui,
Pe-Amasa, Absalom l-a pus.
El – pe Amasa – l-a adus
În locul lui Ioab, cel care
Peste oşteni era mai mare.
Al său părinte s-a numit
Itra, fiind Israelit.
Itra, la Abigal, se duse.
Ea este fiica ce-o avuse
Nahaş, şi soră-i este ea,
Ţeruei care îl avea,
Fiu, pe Ioab. Cu oastea lui,
26 În ţara Galaadului,
Se duse Absalom, apoi,
Gata fiind, pentru război.
27 Când la Mahanaim sosise
David, în faţa lui venise
Feciorul lui Nahaş. De fel,
Din Raba lui Amon, e el.
A mai venit Machir, cel care
Pe Amiel, părinte-l are
Şi-n Lodebar a locuit.
Şi Barzilai a mai venit –
Din Roghelim el se trăgea
Şi Galaadit se dovedea.
28 Ei, multe lucruri, au adus
Şi-n faţă la-mpărat, le-au pus.
Paturi, lighene au fost date
Şi vase din pământ lucrate.
Grâu, orz, făină, grâu prăjit,
Linte şi bob au dăruit
Atuncea, pentru împărat.
Şi multe uscături au dat.
29 Miere şi unt i-au dat apoi,
Brânză de vaci şi multe oi.
Toate – la David – ei le-au dus
Şi-n urmă, în ăst fel, au spus:
„Poporul care te-a-nsoţit,
De foame, mult a suferit,
De sete şi de oboseală,
Stând în pustiu, fără-ndoială.”