18
David, apoi, şi-a numărat
Poporul şi a aşezat
Conducători peste o mie
Şi peste sute, puşi, să fie.
Pe-a treia parte din popor,
L-a aşezat conducător
Chiar pe Ioab. Apoi, la fel,
Pe-altă treime a pus el
Pe Abişai, acela care
Drept frate, pe Ioab, îl are,
Pentru că oamenii acei
Erau feciorii Ţeruei.
Pe cei rămaşi i-a aşezat,
Sub mâna lui Iutai, din Gat.
Când a sfârşit, a zis apoi:
„Vreau ca să ies şi eu, cu voi.”
Poporul s-a împotrivit
Şi-a zis: „Nu este nimerit
Să mergi alăturea de noi,
Căci dacă vom fugi apoi,
N-o să ia seama nimenea.
Chiar jumătate de-ar cădea
Din rândul nostru – şi-au să vază
Vrăjmaşii noştri – nu contează.
Însă tu singur – precum ştii –
Faci cât ar face zece mii
Dintre ai noştri. E mai bine
Ca la distanţă a te ţine
Şi numai când crezi – împărate –
Să ieşi afară din cetate,
Şi să ne vii în ajutor.”
David făcu pe voia lor
Şi zise: „Iată că, pe plac,
Voiesc – acum – ca să vă fac.
La depărtare mă voi ţine,
De credeţi că aşa-i mai bine.”
În urmă, lângă poartă-a stat,
Iar tot poporul a plecat.
David a zis lui Abişai
Şi lui Ioab şi lui Iutai:
„Pentru iubirea ce-mi purtaţi,
Îngăduinţă-i arătaţi
Lui Absalom. Deci, pentru mine,
Cu el, purtaţi-vă voi bine.”
În urmă-apoi, porunca dată
De împărat, a fost purtată
Din gură-n gură, de popor,
Spre-a fi spre ştirea tuturor.
Vestea, ocol, oştii, i-a dat
Şi tot poporul a aflat,
Porunca împăratului,
Pentru toţi căpitanii lui.
Apoi, poporul a ieşit
Pe câmpuri, gata pregătit
De-a se lupta cu Israel
Şi cu cei cari erau cu el.
Încăierarea ce-a urmat,
Într-o pădure s-a purtat,
În al lui Efraim ţinut.
Israelul a fost bătut
De David, iar din ai săi fii
Căzut-au douăzeci de mii,
În acea zi. Lupta s-a-ntins
Şi tot ţinutul l-a cuprins.
Mai multe vieţi a secerat
Pădurea, decât a mâncat
Atunci tăişul sabiei,
Căci mulţi căzură, pradă ei.
Chiar Absalom s-a rătăcit
Şi-n acest fel s-a pomenit,
În faţă, cu oastea pe care,
David, al său părinte-o are.
Pe un catâr, călărea el;
Înspăimântat, catâru-acel,
Spre un stejar, a alergat,
Unde-Absalom şi-a agăţat –
În crengile copacului –
Grumajii, iar catârul lui
Nu s-a oprit, ci a plecat,
Lăsându-l astfel, spânzurat
Între pământ şi ceruri. Când
10 L-a văzut astfel atârnând,
Un om, pân’ la Ioab, s-a dus,
În mare grabă, şi i-a spus:
„Pe Absalom, eu l-am aflat:
Într-un stejar, e spânzurat.”
11 „Bine că-mi spui că l-ai văzut”–
A zis Ioab – „dar n-ai făcut
Ceea ce trebuia să faci!
N-ai sabie, dar? De ce taci?
Să fi scos sabia, de-ndat’,
Şi-apoi, pe loc, să-l fi tăiat,
Căci zece sicli îţi dădeam –
De-argint – şi-un brâu îţi dăruiam.”
12 „O mie dacă-mi cântăreai
Şi dacă-n mână mi-i puneai” –
A început omul a spune –
„Află că mâna nu aş pune,
Pe fiul împăratului,
Căci eu cunosc porunca lui,
Pe care-a dat-o lui Huşai
Şi ţie-apoi şi lui Iutai.
Ştiu că a zis: „Seama luaţi
La Absalom, ca să-l cruţaţi.”
13 Şi dacă eu l-aş fi ucis,
În felu-n care tu mi-ai zis –
Adică mişeleşte – eu
Gândesc că împăratul meu,
Lucrul acest l-ar fi aflat
Şi împotrivă mi-ai fi stat
Tu însuţi chiar, precum şi el.”
14 Ioab a zis, atunci, astfel:
„După cum văd eu foarte bine,
Îmi risipesc vremea, cu tine!”
Cu trei săgeţi, el a plecat
Şi pe-Absalom l-a săgetat.
Când, în stejar, el se zbătea
Şi plin de viaţă se vădea,
De trei săgeţi a fost ajuns
Şi-n inimă, a fost străpuns.
15 Cei zece tineri cari erau
Lângă Ioab – căci trebuiau
Să-i poarte armele – de-ndat’,
Au mers şi l-au împresurat,
Pe Absalom. Ei l-au lovit,
Cu săbiile, şi-a pierit.
16 Ioab, în urmă, a sunat
Din trâmbiţă şi-a adunat
Întreg poporu-n jurul lui.
17 Din crengile stejarului,
Pe Absalom, l-au coborât
Şi într-o groapă l-au zvârlit,
Chiar în pădure. Au luat,
Pietre apoi, şi-au ridicat,
Asupră-i, o movilă mare.
Israeliţii – fiecare –
Cuprinşi de spaimă, au fugit
Şi-n corturi s-au adăpostit.
18 Cât Absalom pe lume fuse,
Nici un urmaş, el nu avuse;
De-aceea, el a ridicat
Un stâlp, pe care l-a chemat
Cu al său nume, căci zicea:
„N-am nici un fiu. Nu-i nimenea
Pentru aducere aminte
Şi pentru-a duce înainte
Numele meu.” Ăst stâlp al lui
E-n valea împăratului
Şi până astăzi e ştiut
Că e, de Absalom, făcut.
19 În urmă, Ahimaţ – cel care,
Părinte, pe Ţadoc, îl are –
A zis: „Mă lasă să mă duc
Şi împăratului să-i duc
Vestea că Domnul l-a scăpat
De-ai săi vrăjmaşi şi-a arătat
Că i-a făcut dreptate-astfel.”
20 Ioab se-ntoarse către el,
Zicându-i: „Unde te grăbeşti?
Ai timp să-i duci aceste veşti,
Însă nu azi, ci mai târziu,
Pentru că, mort, e al său fiu.”
21 Ioab, la sine, l-a chemat,
Pe Cuşi şi-apoi, porunci i-a dat:
„La împărat, să te porneşti
Şi ce-ai văzut, să-i povesteşti!”
Cuşi s-a-nchinat şi a fugit,
Să facă ce i-a poruncit.
22 Atuncea, Ahimaţ – cel care,
Părinte, pe Ţadoc, îl are –
A zis: „De am să plec acum,
Pe Cuşi, am să îl prind pe drum!
Orice se-ntâmplă, domnul meu,
Îngăduie să plec şi eu!”
„Nu-i o solie ca oricare” –
Spuse Ioab – „de ce vrei, oare,
Ca să te duci? Neîndoios,
Din ea, nu ai nici un folos!”
23 „Orice se-ntâmplă, domnul meu,
Îngăduie să plec şi eu!” –
Răspunse Ahimaţ. „Prea bine.
Ai învoire, de la mine” –
Zise Ioab. „Poţi să te duci,
Urma lui Cuşi, să o apuci”,
Iar Ahimaţ a alergat
Şi spre câmpie s-a-ndreptat,
Încât, pe Cuşi, l-a depăşit
Pe drum şi-n faţă, i-a ieşit.
24 David, afară, se găsea
Şi între porţi se-adăpostea.
Ostaşul, de pe zid, s-a dus
Spre-acoperişul porţii – sus –
Şi a privit în depărtare.
Atuncea, a văzut în zare,
Un om ce alerga spre el –
Pe câmpuri – singur, singurel.
25 Oşteanu-ndată a strigat
Şi l-a vestit pe împărat.
David a zis: „De singur este,
Înseamnă că aduce-o veste.”
În acest timp, omul acel
Se tot apropia de el.
26 Ostaşu-n zare a privit,
Din nou, şi iar a mai zărit
Alt om, pe câmpuri, alergând,
Drumul cetăţii apucând.
Către portar s-a aplecat
Apoi de-ndată, şi-a strigat:
„Am mai zărit un om! Şi el
Aleargă singur, singurel!”
David a zis: „De singur este,
Şi el vrea să ne dea vreo veste.”
27 Oşteanul spuse: „Mi se pare
Că Ahimaţ e primul, care
O să ajungă în cetate.
Nu ştiu cine e cel din spate.”
David a spus: „E om de bine,
Şi cu veşti bune-acuma vine”,
28 Iar Ahimaţ – din depărtare –
A început să strige tare:
„Hei, împărate! Vin la tine
Cu veşti cari toate sunt de bine!”
Când a ajuns, s-a închinat,
Zicându-i: „Binecuvântat
Să fie Domnul! Am văzut
Că El, dreptate, ţi-a făcut
Şi-n mâna noastră i-a lăsat
Pe cei care au ridicat
Brâul, în contra ta-mpărate.”
29 „Spune-mi, de cele întâmplate”–
Îi zise David. Vreau să ştiu,
Ce s-a-ntâmplat cu al meu fiu.
Spune-mi: e sănătos, e bine?”
„N-am nici o veste, pentru tine” –
Răspunse el. „Când am plecat,
O-nvălmăşeală s-a iscat,
Dar nu ştiu ce s-a petrecut,
Căci eu, nimic, nu am văzut.”
30 „Bine, aşază-te îţi zic
Şi odihneşte-te un pic” –
David i-a spus şi l-a lăsat,
Iar Ahimaţ s-a aşezat
Mai la oparte. După el,
31 Ajunse Cuşi şi zise-asatfel:
„Află acuma, Domnul meu,
Vestea cea bună: Dumnezeu,
Să ştii că ţi-a făcut dreptate
Şi izbăvit eşti, împărate,
De toţi cei ce s-au ridicat
Şi rău să-ţi facă-au încercat.”
32 „Spune-mi acum, te rog frumos,
Dar Absalom, e sănătos?” –
Mai zise David. „Vreau să ştiu,
Ce s-a-ntâmplat cu al meu fiu!”
Cuşi s-a uitat, atunci, la el
Şi i-a răspuns, în acest fel:
„Asemeni lui, voiesc să fie
Ai tăi vrăjmaşi, pentru vecie!
Toţi cei ce vor să-ţi facă rău,
Să fie ca şi fiul tău!”
33 Când împăratu-a auzit,
De-un tremur fost-a zguduit.
Tăcut, apoi s-a-ndepărtat
Şi în odaie a urcat.
Odaia-n care el s-a dus
Era de-asupra porţii, sus.
Tristeţe multă l-a umplut
Şi-apoi să plângă a-nceput.
Urcând pe scări, zicea mereu:
„Oh, Absalom! Oh, fiul meu!
Mai bine eu aş fi murit,
Numai ca tu să fi trăit!
Oh, Absalom! Oh, fiul meu!
De ce, oare, n-am murit eu?”