1 Ioab, pe loc, fosta-nştiinţat
De ceea ce s-a întâmplat:
„David, în ceasu-acesta greu,
Îl plânge pe-Absalom, mereu.”
2 Astfel, izbânda obţinută
În jale fost-a prefăcută,
Căci printre oameni s-a zvonit
Că David este necăjit
Şi că îi pare tare rău
Că a murit feciorul său.
3 Când în cetate au intrat,
Oştenii toţi s-au furişat,
De parcă ar fi părăsit
Câmpul de luptă şi-au fugit.
4 David şi-a pus o-nvelitoare,
Pe faţă şi – în gura mare –
Se văieta, strigând mereu:
Vai, Absalom! Vai, fiul meu!”
5 Ioab, atuncea, a urcat,
Sus, în odaie, la-mpărat,
Zicând: „Ce faci, nu este bine!
Căci tu acoperi de ruşine,
Obrazul celor ce-au luptat
Şi astfel viaţa ţi-au scăpat
Şi ţie şi feciorilor
Şi fiicelor, nevestelor
Şi ţiitoarelor pe care,
Al nostru împărat le are.
6 Pe cei ce te urăsc, găseşti
Că trebuie să îi iubeşti,
Iar pentru tine, pe pământ.
Alţi oameni parcă nu mai sânt.
De căpetenii ai uitat,
De slujitori te-ai depărtat.
Nimic nu te interesează,
Ci doar durerea ta contează!
De Absalom ar fi trăit,
Iar noi cu toţi am fi murit,
Îmi pare – precum am văzut –
Că mult mai mult ţi-ar fi plăcut.
7 Te scoală-ndată – bărbăteşte –
Şi ieşi afară şi vorbeşte,
După cum vrea al tău popor!
Fii după inimile lor!
Pe Domnul jur: dacă nu ieşi,
Cu ai tăi oameni să vorbeşti,
În noaptea asta, toţi plecăm
Şi singur o să te lăsăm!
Aceasta, vreau să-ţi dau de ştire
Că fi-va o nenorocire
Cum alta nu ai mai avut,
De când, pe lume, te-ai născut!”
8 David, atunci, s-a ridicat
Şi către poartă s-a-ndreptat.
Când veştile s-au răspândit
Că împăratul a venit
Şi e la poartă aşezat,
Poporu-ntreg s-a adunat,
Mergând la poartă ca să-l vadă,
Cu el – de vorbă – ca să şeadă.
Israeliţii au fugit
Şi-n corturi s-au adăpostit.
9 În seminţiile pe care,
Neamul lui Israel le are,
Întreg poporul s-a certat:
„Iată, al nostru împărat” –
Oameni-au zis – „ne-a izbăvit
De toţi cei ce ne-au prigonit.
Pe Filisteni, el i-a bătut
Şi ne-a scăpat. Toţi am văzut
Că ne-a ferit de orice rău.
Şi-acuma, pentru fiul său –
Pentru-Absalom – a trebuit,
Din ţară, ca să fi fugit.
10 Dar Absalom – acela care
Uns e de-a noastră adunare,
Ca împărat – precum se ştie,
E mort, ucis în bătălie.
De ce, acuma, nu puteţi,
O vorbă bună să puneţi
Pentru a împăratului
Întoarcere, în ţara lui?”
11 David, solie, a trimis,
La ai săi preoţi şi a zis
Către Ţadoc şi-Abiatar:
„În Iuda, să vă duceţi dar,
Ca să vorbiţi bătrânilor.
Când veţi ajunge-n faţa lor,
Să-i întrebaţi: „De ce voiţi
Ca printre ultimii să fiţi,
În hotărârea cea pe care
O ia întreaga adunare,
Privind a împăratului
Întoarcere, în ţara lui?”
Căci tot ceea ce se vorbea
Şi tot ceea ce se zvonea,
Ajunse de a fi aflat
Şi cunoscut, de împărat.
12 „Voi toţi sunteţi ai noştri fraţi.
De ce, la urmă, vreţi să staţi,
Când toată lumea trebuia,
O hotărâre ca să ia,
Privind a împăratului
Întoarcere, la casa lui?”
13 „Când pe Amasa-l întâlniţi,
În felu-acesta, să-i vorbiţi:
„Nu eşti, din osul meu, luat?
Nu eşti, din carnea mea-ntrupat?
Mă pedepsească Dumnezeu
Cu toată-asprimea Lui, mereu,
Dacă cumva nu vei fi dus
Şi, în al lui Ioab loc, pus,
Drept marele conducător
Aflat în fruntea oştilor!”
14 Prin felu-n care s-a purtat,
David, pe loc, a înmuiat
Inima-ntregului popor
Aflat în Iuda. Tuturor –
Atunci – de David, le-au plăcut
Şi, prin solie, i-au cerut:
„Întoarce-te iarăşi, la noi.
Cu toţi ai tăi, vino-napoi.”
15 David s-a-ntors şi a pornit
Spre Iuda, însă s-a oprit
Apoi, cu toţi oamenii lui,
La apele Iordanului.
Locuitorii cei pe care,
Ţara lui Iuda-n ea îi are,
Către Ghilgal s-au îndreptat,
Să-ntâmpine pe împărat,
Căci să-l convigă-aveau în plan,
Să treacă-apoi, peste Iordan.
16 Şimei din Bahurim – cel care
Pe Ghera, drept părinte-l are,
Iar după neam, e Beniamit –
Să se pogoare, s-a grăbit –
Cu tot poporul adunat –
Ca să îl vadă pe-mpărat.
17 O mie de bărbaţi veneau –
Din Beniamin – şi-l însoţeau.
Cu el, şi Ţiba s-a aflat –
Cel ce fusese aşezat,
De către David, drept mai mare,
Asupra casei cea pa care
O avea Saul. El venea,
Cu toţi feciorii ce-i avea,
Căci cinsprezece fii avuse.
Pe ai săi robi, îi mai aduse.
Aceştia, douăzeci, erau
Şi cu stăpânul lor mergeau.
Întreg alaiul a trecut
Peste Iordan şi l-au văzut,
18 Tocmai atunci, pe împărat,
Că într-o luntre, s-a urcat.
Şimei fugi-naintea lui,
Şi-n faţa împăratului,
Jos, la pământ, s-a aruncat
Cu toţi ai săi, şi s-a-nchinat.
19 „Păcatul ce l-am făcut eu,
Nu-l ţine-n seamă, domnul meu!”–
A zis Şimei – „Căci am greşit!
Mă iartă! Am păcătuit,
Faţă de tine, când erai
Fugar, atunci când părăseai
Ierusalimul. Nu mai ţine –
Păcatul săvârşit de mine –
În seamă dar, prea luminate.
Cuvintele-mi necugetate
Ce ţi-au făcut atâta rău,
Iartă-le-acum, robului tău!
20 Mărturisesc că am greşit!
Tocmai de-aceea, am venit
Astăzi, şi-s primul care iasă –
Din toată a lui Iosif casă –
În faţa înălţimii tale!”
21 Când auzi vorbele sale
Fiul Ţeruiei, Abişai,
A zis: „Mă lasă, să îl tai!
Nu trebuie să moară oare,
Căci a strigat, în gura mare,
După al nostru împărat,
Şi pentru că l-a blestemat
Pe însuşi unsul Domnului?”
22 David, spre slujitorul lui,
Se-ntoarse şi îi zise-apoi:
„Dar ce am, oare, eu cu voi,
Fii ai Ţeruiei? De ce-mi staţi,
Azi, împotrivă-mi adunaţi?
Trebuie-n Israel, cumva,
Să moară, astăzi, cineva?
Neştiutor mă dovedesc,
Încât nu ştiu să-mpărăţesc,
Acuma, peste Israel?”
23 Apoi, s-a-ntors şi-a spus, astfel,
Către Şimei: „Să nu ai teamă,
Căci n-ai să mori, de bună seamă!”
Apoi, spre-a fi încredinţat
Că tot ce-a spus e-adevărat,
Făcut-a şi un jurământ,
Să întărească-al său cuvânt.
24 Mefiboşet – acela care
Pe Saul, drept părinte-l are –
Grabnic, în urmă, a venit,
La David. Nu şi-a îngrijit
Picioarele, nu şi-a spălat
Straiul şi nici nu şi-a tăiat
Barba, tocmai din ziua când
David a părăsit, plângând,
Ierusalimul, însoţit
De oamenii ce l-au slujit.
25 Era-n Ierusalim aflat
David, când el l-a căutat.
Cu bunătate, l-a primit
Şi-n felu-acesta, i-a vorbit:
„Mefiboşet, când am plecat,
Oare de ce nu m-ai urmat?
26 El a răspuns: „Nu am putut,
Cu toate că mult aş fi vrut.
Află că înşelat – mereu –
Am fost, de slujitorul meu.
Când ai plecat, te rog să crezi –
Aşa olog precum mă vezi –
Am zis: „Pun şaua pe măgar,
Să merg cu împăratul”, dar
27 Ţiba, la tine, a venit
Şi doar de rău, el m-a vorbit.
Să ştii că împăratul meu,
Ca îngerul lui Dumnezeu
Întotdeauna-i pentru mine.
Acum dar, fă cum crezi că-i bine.
28 Toţi cei din casa cea pe care,
Saul al meu părinte-o are,
Vrednici de moarte s-au vădit,
Faţă de tine, negreşit.
Totuşi, pe mine, m-ai adus
Şi-apoi la masa ta m-ai pus.
Ce drept, acum, aş mai avea,
Şi-n ce fel, oare, aş putea
Să-i cer ceva, domnului meu,
Când ştie bine, cine-s eu?”
29 David i-a zis: „Ce tot vorbeşti?
Cum poţi, în ăst fel, să gândeşti?
Tu şi cu Ţiba – amândoi –
Veţi împărţi pământu-apoi.”
30 Mefiboşet a glăsuit:
„Să ia el, tot! Sunt mulţumit
Că l-am văzut pe împărat
La a sa casă, aşezat.”
31 La apele Iordanului,
În faţa împăratului,
Şi Barzilai a mai ieşit,
Cel ce, de neam, e Galaadit.
Din Roghelim, el a plecat,
Să îl petreacă pe-mpărat,
32 Peste Iordan. Bătrân era,
Căci anii ce îi număra
De când păşea pe-al vieţii drum,
Trecură de optzeci de-acum.
Pe David, el îl îngrijise
Când la Mahanaim sosise,
Căci Barzilai s-a arătat
A fi un om foarte bogat.
33 Când împăratul l-a zărit,
În acest fel, a glăsuit:
„Vino cu mine, căci pornim,
Îndată, spre Ierusalim.
Vino alăturea de mine
Şi am să mă-ngrijesc de tine.
În casa mea, de ai să vii,
Hrănit mereu, tu ai să fii!”
34 Dar Barzilai l-a întrebat,
Cu-n zâmbet trist, pe împărat:
„Câţi ani, gândeşti că mai trăiesc,
Să merite să te-nsoţesc
Acum, pân’ la Ierusalim,
Ca împreună, noi să fim?
35 Iată că am îmbătrânit.
Optzeci de ani am împlinit.
Ce crezi că-aş face pentru tine?
Mai ştiu eu ce e rău sau bine?
Ce gust ar mai putea avea
Mâncarea, băutura mea?
Mai pot ca să ascult eu, oare –
Acuma – plin de încântare,
Cântecul cântăreţilor,
Sau glasul cântăreţelor?
De ce să vin la tine-n ţară?
Să-ţi fiu, mereu, doar o povară?
36 Aici sunt, pentru că doresc –
Puţin – la drum, să te-nsoţesc.
De altfel, după al meu plan,
Cu tine, trec peste Iordan
Şi vreau ca, o bucată bună
De drum, s-o facem împreună.
Atâta doar, însă apoi
Mă voi întoarce înapoi,
Căci nu vreau să rămân cu tine.
De ce să-mi faci dar, acest bine?
37 Voi merge în cetatea mea,
Unde apoi, să mor, aş vrea,
Lângă mormântul cel pe care –
Acolo – tatăl meu îl are,
Unde – de-asemeni – e aflată
Şi a mea mamă îngropată!
Dar iată cum gândit-am eu:
Chimham este un rob al meu.
Pe el, aş vrea să-l iei cu tine
Şi-apoi să faci cum crezi că-i bine.
Te rog dar, fă în aşa fel,
Să fie bine pentru el.”
38 David a zis: „Bine! Îl iau,
Pentru că eu voiesc să-i dau
Tot ce îmi ceri. Aşa e bine?
Chimham mă va-nsoţi, pe mine!”
39 Apoi, cu toţii au trecut
Peste Iordan şi au făcut
Un mic popas, pe malul lui.
În faţa împăratului,
Se duse Barzilai, călare,
Gata fiind, pentru plecare.
David l-a binecuvântat
Şi pe obraz l-a sărutat,
Iar Barzilai luă, apoi,
Drumul spre casă, înapoi.
40 Chimham, cu David, a plecat
Şi spre Ghilgal s-au îndreptat.
Întreg poporul cel pe care
Ţara lui Iuda-n ea îl are –
Cu jumătate din acel
Ce se afla în Israel –
Pe împărat l-au petrecut,
Peste Iordan când a trecut.
41 Apoi, bărbaţii cei pe care
Ţara lui Israel îi are,
Îl întrebară pe-mpărat:
„Dar pentru ce ai fost furat,
Tu împărate, de-ai noşti’ fraţi
Care, în Iuda, sunt aflaţi?
Şi pentru ce – cum am văzut –
Peste Iordan, ei te-au trecut?”
42 Atunci, bărbaţii cei pe care
Ţara lui Iuda-n ea îi are,
Răspunseră în acest fel,
Bărbaţilor lui Israel:
„Pe împărat, l-am însoţit,
Căci ne e rudă, negreşit!
Acum, motive căutaţi,
Prin care să vă mâniaţi?
Sau nu cumva gândit-aţi voi,
Că în ăst timp, trăit-am noi
Numai pe cheltuiala lui,
Adică a-mpăratului?
Credeţi, cumva, că ne-a făcut
Vreun dar, dacă l-am petrecut?”
43 Îndată, cei din Israel
Răspunseră, în acest fel:
„De zece ori mai mult, să ştiţi
Că suntem noi, îndreptăţiţi
Să îl avem pe împărat,
Căci înapoi, noi l-am chemat!
De ce, acuma, voi veniţi
Şi vreţi să ne nesocotiţi?”
Când cei din Iuda-au auzit
Aste cuvinte, au vorbit
Cu-asprime multă-apoi, celor
Din al lui Israel popor.