1 Pe-atunci, acolo, vieţuia
Un om cari, Şeba, se numea.
Fiul lui Bicri, era el,
Din Beniamin fiind, de fel.
Om de nimic, s-a dovedit
Şeba a fi. El a venit
Şi-apoi, din trâmbiţă-a sunat
Spunând, când toţi s-au adunat:
„Să ştiţi dar, foarte bine, voi,
Că nici o moştenire, noi
N-avem cu David – cu cel care
Părinte, pe Isai, îl are!
De-aceea, zic în acest fel:
Toţi oamenii din Israel,
La corturile lor, apoi,
Să se întoarcă, înapoi!”
2 Când vorbele i-au auzit,
Israeliţii s-au grăbit
Să-l părăsească pe-mpărat
Şi-apoi, pe Şeba, l-au urmat.
Numai bărbaţii cei pe care
Ţara lui Iuda-n ea îi are,
Drept credincioşi s-au arătat
Şi-l însoţiră pe-mpărat,
Pân’ la Ierusalim apoi.
3 David se-ntoarse înapoi,
La casa lui. Când a intrat,
În casă, fost-a-ntâmpinat
De ţiitoarele pe care,
El le lăsase, la plecare.
Zece la număr au fost ele;
Pe ţiitoarele acele –
Pe cari, de pază, le-a lăsat –
David, în urmă, le-a luat
Şi-n altă casă el le-a dus,
Unde sub pază-apoi, le-a pus.
De soarta lor, s-a îngrijit
Atâta timp cât au trăit,
Însă de-atuncea, niciodat’
La ele, el n-a mai intrat,
Voind ca singure să fie
Şi să trăiască-n văduvie.
4 Apoi, pe-Amasa, l-a chemat
La sine şi a cuvântat:
„Amasa, vreau ca să te duci
Şi în trei zile să-mi aduci
Pe toţi bărbaţi-aceia care,
În Iuda sunt. La adunare,
Va trebui şi tu să vii,
Căci vreau, de faţă, ca să fii!”
5 Amasa, grabnic, a plecat
În Iuda, dar s-a întâmplat
Că-n al său drum a zăbovit
Mai mult decât i-a-ngăduit
David, atunci când l-a trimis.
6 De-aceea, împăratu-a zis
Către-Abişai, îngândurat:
„Nu ştiu ce s-o fi întâmplat.
Gândit-am că Şeba – cel care,
Pe Bicri, drept părinte-l are –
Mai mult rău poate a ne face,
Dacă îl vom lăsa în pace,
Decât e răul cel făcut
De Absalom, cum am văzut.
De-aceea, eu gândesc că-i bine,
Să pleci chiar tu. Ia dar, cu tine,
Pe slujitorii cei pe care
În slujbă-al tău stăpân îi are,
Şi-apoi, în grabă să plecaţi,
Pe Şeba să îl căutaţi,
Ca nu cumva, să îşi găsească,
Un loc, ca să se-adăpostească.
De-n vreo cetate va pătrunde,
De noi, se va putea ascunde.”
7 Îndată, Abişai s-a dus
Să împlinească ce i-a spus
Stăpânul său. Când a plecat,
Cu sine-alături, a luat
Pe slujitorii cei pe care,
Ioab în slujba sa, îi are.
I-a mai luat pe Cheretiţi
Şi-asemeni şi pe Peletiţi.
De la Ierusalim plecară
Şi-apoi pe Şeba-l căutară.
8 Când au ajuns la piatra care
La Gabaon e, la hotare,
Pe-Amasa ei l-au întâlnit,
Căci înainte-a fost sosit.
Ioab, o sabie, avea,
Pe care-ncinsă o ţinea
Legând-o lângă coapsă-apoi,
Deasupra hainei de război.
Când spre Amasa s-a-ndreptat,
Uşor ea a alunecat
Din teaca ei. Ioab s-a dus
9 Către Amasa şi a spus:
„Ce faci? Sunt foarte bucuros,
Să te-ntâlnesc! Eşti sănătos?”
Cu mâna dreaptă l-a luat
De barbă şi l-a sărutat,
10 Însă Amasa n-a văzut
Că-n mâna stângă a ţinut,
Strâns, pregătită, sabia.
Ioab l-a înţepat, cu ea,
În pântece, pe ne-aşteptate,
Iar măruntaiele, vărsate
I-au fost acolo-n drum, de-ndat’.
Uimit, Amasa a picat
De pe picioare şi-a pierit,
Fără să îl mai fi lovit
Încă o dat’. Ioab, apoi,
Îşi puse sabia-napoi,
Pe al său frate l-a luat –
Pe Abişai – şi a plecat
Grăbit, pe Şeba să-l găsească,
Să-l prindă şi să-l nimicească.
11 Pe unul din oştenii lui,
La căpătâiul mortului,
De strajă, el l-a pus să stea,
Pentru că omul trebuia
Să spună celor ce treceau
Şi pe Amasa îl vedeau:
„Pe David, vreţi să îl slujiţi,
Sau cu Ioab, aţi vrea să fiţi?
Cei cari pentru Ioab se-arată,
Să îl urmeze, de îndată!”
12 Amasa-n drum zăcea, trântit,
Fiind, de sânge, năpădit.
Oşteanul care a rămas
La capul său, apoi, l-a tras
Din drum, pe câmp, în loc ferit
Şi cu o haină l-a-nvelit,
Căci oameni mulţi, pe drum, treceau
Şi – îngroziţi – la el, priveau.
13 După ce-a fost, din drum, luat
Amasa, toţi s-au adunat
Şi după Şeba au pornit
Căci cu Ioab, s-au însoţit.
14 Ioab a răscolit, astfel,
Cu toţi cei cari erau cu el,
Prin seminţiile pe care
Poporul Israel le are.
Locul spre care s-a-ndreptat,
Abel-Bet-Maca, e chemat.
Bărbaţi de seamă au venit
Şi cu Ioab s-au însoţit.
15 Şeba – că-i urmărit – simţise
Şi-ntr-o cetate se pitise.
Cetatea-n care se-ascundea,
Abel-Bet-Maca, se numea.
Ioab, atunci, a-mpresurat
Cetatea şi a ridicat
Un val, care îi atingea
Întăritura ce-o avea.
Întreg poporul adunat,
Pe lângă ziduri a săpat,
Ca astfel să le prăbuşească,
Cetatea să o cucerească.
16 Dar o femeie a venit,
Care-n cetate-a locuit.
Astă femeie se vădea
Că multă-nţelepciune-avea.
Ea a strigat, către popor:
„Opriţi-vă dar, fraţilor!
Vă rog ca să mă ascultaţi
Şi pe Ioab să îl chemaţi!
Să îi mai spuneţi că doresc
Să vină-aici, să îi vorbesc!”
17 Ioab, atunci, s-a arătat
Şi-apoi femeia l-a-ntrebat:
„Tu eşti Ioab? Tu eşti cel care
Conduci această oaste mare?”
„Eu sunt!”– răspunse el de-ndat’ –
„Să-mi spui, de ce am fost chemat?”
„Mă iartă dacă îndrăznesc,
În faţa ta, ca să vorbesc” –
Zise femeia – „dar aş vrea,
Seamă să iei, la vorba mea.”
„Ascult!” – spuse Ioab. „Ce vrei?”
18 „La noi, a fost un obicei:
Dacă ceva se petrecea,
Toată suflarea îşi spunea:
„Mergem în Abel, să-ntrebăm,
Să ştim dar, cum să procedăm”,
Iar pricinile cari erau,
În felu-acesta, se-ncheiau.
19 Iată, astă cetate mare
E-n numărul acelor care
Cele mai credincioase sânt,
Pe al lui Israel pământ,
Şi pot să-ţi spun, în acest fel,
Că ea e mamă-n Israel!
De ce vrei tu ca să loveşti
Cetatea şi s-o nimiceşti?
Vrei tu ca moştenirea care
Al nostru Dumnezeu o are,
Să o zdrobeşti? Crezi că faci bine?”
20 „Departe acest gând, de mine!”–
Zise Ioab. „Eu nu voiesc,
Cetatea să o nimicesc!
21 Însă la voi – după cum ştim –
Este un om, din Efraim.
Şeba, se cheamă omul – iată –
Iar Bicri este al său tată.
Omul acel şi-a ridicat
Braţul, spre-al nostru împărat.
Daţi-l încoace, căci plecăm
Şi-n pace o să vă lăsăm!”
Ea spuse: „Fii încredinţat
Că o să-ţi fie aruncat,
Îndată, capul omului.”
22 Ea a vorbit poporului –
Care-n cetate locuia –
Cu-nţelepciunea ce-o avea
Şi astfel, l-a înduplecat.
Capul lui Şeba l-au tăiat
Şi pe deasupra zidului,
L-a aruncat poporului
Care cetatea-a-mpresurat.
Ioab, atunci, a ridicat
Împresurarea şi-a pornit,
Către Ierusalim, grăbit,
Iar cei care erau cu el,
Acasă s-au întors, astfel.
23 Ioab era acela care,
Peste oşteni, era mai mare.
În fruntea Cheretiţilor,
Fusese – drept conducător –
Benaia pus, acela care,
Pe Iehoiada, tată-l are.
El a mai fost cârmuitor
Şi-al oştii Peletiţilor.
24 Mai mare, peste biruri pus,
Fusese Adoram adus;
Iar Iosafat – acela care
Pe Ahilud, părinte-l are –
Bun de-arhivar a fost găsit
Fiind, drept scriitor, numit.
25 Şeia, apoi, a fost adus
Şi logofăt, el a fost pus.
Şadoc şi-Abiatar urmau:
Aceştia doi, preoţi, erau.
26 Ira – cel din Iair venit –
Ajunse de a fi numit
În rangul de slujbaş de stat,
Aflat mereu lângă-mpărat.