1 David, un cântec, a cântat,
Pe care el l-a închinat
Spre slava Domnului Cel care
L-a izbăvit cu braţu-I tare,
De Saul şi de-al său popor,
Precum şi de-a vrăjmaşilor
Mânie-aprinsă. El a spus:
2 „Iată că Domnul Cel de Sus
Este Izbăvitrorul meu.
El este stânca mea, mereu.
Domnul e cetăţuia mea,
3 Stânca pe care-o voi avea
De adăpost, necontenit,
Scutul care m-a ocrotit,
Puterea ce mă întăreşte
Şi cari, mereu, mă mântuieşte,
Turnul înalt – puternic, tare –
Şi locul unde am scăpare.
Doamne – Mântuitorul meu –
De silnicii, mă scapi, mereu!
4 Pe Domnu-l chem, necontenit,
Şi de vrăjmaşi, sunt izbăvit.
Vrednic de laudă, mereu,
Este al nostru Dumnezeu.
5 Mă-nconjura valul pieirii
Şi-apoi, şuvoiul nimicirii
Mă prinse şi mă-nspăimântase.
6 Mormântul mă înfăşurase
Cu legăturile-i întinse,
Iar lanţul morţii mă cuprinse.
7 Când m-am simţit mai strâmtorat,
Pe Dumnezeu, eu L-am chemat.
El, glasul, mi l-a auzit
Şi-ndată-n sprijin, mi-a venit,
Din sfântul Său locaş al Lui,
Din înălţimea cerului.
8 Atunci, pământul s-a mişcat
Şi totul s-a cutremurat.
Chiar şi înaltul cerului
Mişcat-a-n temelia lui,
Pentru că El S-a mâniat
Şi fum, pe nări, a aruncat.
9 Un foc mistuitor ieşea,
Din gura Lui şi-apoi, din ea,
Cărbuni aprinşi – necontenit –
În jurul Lui, a azvârlit.
10 De ceruri, El S-a apucat
Cu mâinile, şi le-a plecat
În clipa-n care a venit.
Cu un nor gros, Şi-a învelit
Picioarele, pe când venea.
11 Pe-un heruvim, El călărea,
Zburând pe-aripa vântului.
12 Ca şi un cort, în jurul Lui,
Întunecimi s-au adunat.
De ape fosta-nconjurat,
Iar norii negri şi vârtoşi
Îl înveleau, întunecoşi.
13 Din strălucirea ce mergea
În faţă-I, se puteau vedea
Cărbuni aprinşi, cum licăresc
Şi cum, lumină, răspândesc.
14 Domnul, din ceruri, a tunat
Şi glasul Său a răsunat.
Cel Prea Înalt a glăsuit,
Prin tunetul ce s-a pornit.
15 Săgeţi, apoi, a aruncat
Şi pe vrăjmaşi i-a alungat.
Cu fulgerul, i-a urmărit
Când, îngroziţi, ei au fugit.
16 Prin ceea ce El a făcut,
Străfundul mării s-a văzut,
Iar temeliile menite
Să ţină lumea, dezvelite
Au fost, de cearta Domnului
Şi de suflarea nării Lui.
17 Mâna, spre mine, Şi-a-ndreptat,
De sus, şi-apoi m-a apucat,
Scoţându-mă din apa mare;
18 Iar de potrivnicul cel tare,
M-a izbăvit. De toţi acei
Care erau vrăjmaşii mei –
Mai tari decât fusesem eu –
Al meu Domn m-a scăpat mereu.
19 Ai mei duşmani m-au înhăţat,
Dar când eram mai strâmtorat,
Domnul a fost sprijinul meu
20 Şi la loc larg, m-a scos, mereu.
Domnul, apoi, m-a mântuit,
Căci ne-ncetat, El m-a iubit.
21 Mi-a răsplătit strădania
În nevinovăţia mea.
După-ale mele mâini curate,
Domnul făcutu-mi-a dreptate,
22 Căci am păzit căile Lui
Şi-astfel, în faţa Domnului,
Am fost găsit nevinovat.
23 Poruncile, I le-am urmat
Şi am păzit legile Lui.
24 Eram, în faţa Domnului,
Nevinovat, căci m-am ferit
Şi făr’delegi n-am săvârşit.
25 Am fost găsit nevinovat
Şi-atunci, răsplată, El mi-a dat.
Aceasta fost-a cântărită,
Prin curăţia-mi dovedită.
26 Tu Doamne eşti Acela care,
Pentru cel bun, ai îndurare.
Cu omul drept, necontenit,
De-asemeni, drept Te-ai dovedit.
27 Cu cel care a fost curat,
Şi Tu, la fel, Te-ai arătat.
După-ndărătnicia lui,
Va fi răsplata Domnului,
Faţă de omul dovedit
A fi-ndărătnic, negreşit.
28 Tu mântuieşti poporul care
Smerit este, sub mâna-Ţi tare.
Când Îţi îndrepţi, către pământ,
Privirea Ta, cei mândri sânt
La locul lor aduşi, căci iată,
Cu toţi sunt scoborâţi, de-ndată.
29 Tu eşti lumina mea, mereu,
Şi-n întunericul cel greu,
Tu luminezi, neîncetat.
30 Când, lângă mine, eşti aflat,
Peste vrăjmaşi mă năpustesc
Şi-a lor oştire-o nimicesc.
Când lângă mine-i Dumnezeu
Sar peste zidu-nalt, mereu.
31 Căile Lui sunt dovedite –
Necontenit – desăvârşite.
Cuvântul Său e curăţit,
Iar pentru cei ce au dorit
La El să vină, ne-ncetat,
Domnul, drept scut, S-a arătat.
32 Cine mai este, Dumnezeu,
Afară doar de Domnul meu?
Mai este, oare, cineva
Care-i asemeni Lui, cumva?
Mai e vreo Stâncă oare-aflată,
Precum al nostru Domn Se-arată?
33 Domnul e cetăţuia mea
Şi călăuză-L voi avea,
Pe calea dreaptă, negreşit.
34 Picioarele mi le-a iuţit,
Asemenea cerboaicelor.
Mi-a pus talpa picioarelor,
Pe locurile care sânt
Înalte, pe acest pământ.
35 În luptă, mâna mi-o deprinde,
Iar al meu braţ, arcul, întinde.
36 Tu mă păzeşti pe a mea cale,
Cu scutul mântuirii Tale.
Prin bunătatea Ta, eu ştiu
Că mare-ai să m-ajuţi să fiu.
37 Sub paşii mei, drumu-i lărgit
Şi-al meu picior nu s-a clintit.
38 Pe-ai mei vrăjmaşi, îi urmăresc,
Mereu, până îi nimicesc.
39 Nu se mai scoală: sunt zdrobiţi
Sub ai mei paşi şi-s nimiciţi.
40 Tu, cu putere, mă încingi,
Iar pe vrăjmaşi, Tu mi-i învingi.
Duşmanii, la pământ, sunt puşi,
Căzând sub mine-apoi, răpuşi.
41 Pe-al meu vrăjmaş, fără-ndoială,
Îl pui să-mi deie socoteală
Şi nimiciţi sunt toţi cei care
Mă-mpresură, cu ură mare.
42 În jurul lor, speriaţi, privesc,
Dar ajutor nu dobândesc,
Pentru că nu e nimenea
Care să poată să li-l dea.
Strigă apoi, la Dumnezeu,
Dar singuri sunt, în ceasul greu,
Pentru că Domnul Îşi ascunde
Faţa, de ei, şi nu răspunde!
43 Eu îi pisez asemenea,
Încât ajung ca pulberea.
Calc peste toţi duşmanii mei,
Ca prin noroiul uliţei.
44 Al meu popor, fără-ncetare,
Neînţelegeri multe are,
Însă Tu – Dumnezeul meu –
Din ele, m-ai scăpat, mereu.
Cârmuitor, tu m-ai păstrat
Şi-s peste neamuri aşezat.
Supus, Tu Doamne ai făcut,
Să-mi fie-un neam necunoscut.
45 Fiii străinului grăbesc,
La mine, şi mă linguşesc.
Ei, la picioare, mi se-aruncă
Şi sar la cea dintâi poruncă.
46 Fiii străinului leşină,
Căci a lor inimă e plină
De-un tremur cari, spre ea, se suie,
Când eu pornesc din cetăţuie.
47 Trăiască Dumnezeul meu
Şi binecuvântat, mereu,
Să fie El – El, Stânca mea –
Cari, mântuire, o să-mi dea!
‘Nălţat să fii, în toate cele,
Stâncă a mântuirii mele!
48 El e răzbunătorul meu,
Care-mi supune, tot mereu,
Popoarele căci, ne-ncetat,
49 De-ai mei vrăjmaşi, El m-a scăpat,
Iar de asupritori – mereu –
Mă izbăveşte Dumnezeu.
50 De-aceea Doamne, lăudat
Eşti, printre neamuri, ne-ncetat,
Iar Numelui Tău, slavă-I cânt
Cât voi trăi, pe-acest pământ.
51 Mari izbăviri dă Dumnezeu,
Pentru-mpăratul lui – mereu –
Căci milă, El a arătat
Unsului Său, neîncetat,
Iar David şi sămânţa lui
Au îndurarea Domnului.
Peste-a lui David seminţie,
Mila Lui fi-va, pe vecie.”